marți, 4 mai 2010

Unificarea practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei şi conflicte de muncă şi asigurări sociale

Minuta

întâlnirii Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei şi conflicte de muncă şi asigurări sociale, 10.03.2010

 

În data de 10 martie 2010, orele 10.00, a avut loc la sediul CSM întâlnirea de lucru dintre  membrii Comisiei “Unificarea practicii judiciare”, preşedinţii secţiilor civile de la curţile de apel din ţară şi  reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru discutarea unor probleme de practică neunitară semnalate de instanţele de judecată în trimestrul IV 2009.

La întâlnire au participat:

-          dnul. judecător Anton Pandrea, preşedinte, Secţia penală, ÎCCJ

-           dnul judecător Florin Costiniu, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, ICCJ;

-          dna. judecător Radu Adriana Maria, preşedintele Secţiei civile, Curtea de apel Ploieşti;

-          dl. judecător Dârjan Traian, preşedintele Secţiei civile, Curtea de apel Cluj;

-          dna. judecător  Anca Neamţiu, preşedintele Secţiei civile, Curtea de apel Alba Iulia

-          dna. judecător Stoichin Dorina, preşedintele Secţiei a II a civile, conflicte de muncă şi asigurări sociale, Curtea de apel Craiova;

-          dna. judecător Ţăpurin Tania, preşedintele Secţiei a Ia civile, cauze cu minori şi familie Curtea de apel Craiova;

-          dna. judecător Carmina Orza, Curtea de apel Timişoara;

-          dna. judecător Schnepf Aurelia Ileana, Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Curtea de apel Timişoara;

-          dna. judecător Tase Vangheliţa, Curtea de apel Constanţa;

-          dna. judecător Simona Bacşin, preşedintele Secţiei civile, Curtea de apel Galaţi;

-          dna. judecător Grigorescu Nicoleta, judecător în cadrul Curţii de apel Braşov;

-          dna. procuror Constantin Antonia Eleonora, procuror şef adjunct Secţia judiciară, PICCJ;

-          dna. judecător Dănăila Ileana Ruxandra, Secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, Curtea de apel Bucureşti;

-          dna. judecător Vălan Aglaia, Secţia a IV a civilă, Curtea de apel Bucureşti;

-          dl. judecător Radu Daniel, preşedintele Secţiei civile, Curtea de apel Piteşti;

-          dna. judecător Plăcintă Dochiţa, preşedintele Secţiei civile, Curtea de apel Suceava.

 

            Şedinţa a fost prezidată de către domnul judecător Anton Pandrea, preşedinte al secţiei penale a ICCJ, care a supus dezbaterii   problemele de drept  soluţionate în mod neunitar în materie civilă  în trimestrul IV 2009, conform notei întocmită de către Direcţia Legislaţie, Contencios şi Documentare.

1. Urmare verificării din oficiu a practicii judiciare la nivelul întregii ţări în problema de drept vizând „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 322 din Codul de procedură civilă cu referire la admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii în cazul hotărârilor pronunţate în procedura somaţiei de plată”, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat existenţa acestei probleme de drept şi a formulat propunerea de a fi inclusă pe ordinea de zi a Grupului de lucru constituit pentru unificarea practicii judiciare, menţionând că au fost conturate următoarele două opinii:

a) Într-o primă opinie, s-a precizat că, în raport de caracterul contencios al procedurii somaţiei de plată, care nu rezolvă fondul cauzei, hotărârile date în cadrul acestei proceduri nu sunt susceptibile a fi atacate cu revizuire.

b) Într-o altă opinie, s-a considerat că dispoziţiile art. 322 din codul de procedură civilă, atunci când stabilesc sfera hotărârilor judecătoreşti susceptibile a fi atacate cu revizuire, indică necesitatea evocării fondului, doar în cazul evocării hotărârilor date de o instanţă de recurs, în toate celelalte cazuri (hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare) neexistând o astfel de cerinţă, a evocării fondului.

De asemenea, caracterul iniţial, necontencios al procedurii somaţiei de plată nu poate determina o excludere de plano a posibilităţii exercitării acestei căi extraordinare de atac, deoarece folosindu-se argumentul reductio ad absurdum, ar însemna că toate procedurile necontencioase să fie extrase de la exerciţiul acestei căi.

Un alt argument în sprijinul admisibilităţii revizuirii şi în această ipoteză, îl constituie faptul că textul art. 322 din codul de procedură civilă nu distinge între cererile contencioase şi cele necontencioase, precum şi dispoziţiile art. 111 alin. (2) din Ordonanţa de Guvern nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, care arată că dispoziţiile art. 338 din Codul de procedură civilă se aplică în mod corespunzător.

Or, art. 338 alin. (1) din Codul de procedură civilă dispune că procedura necontencioasă se întregeşte cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura care nu sunt potrivnice naturii contencioase a cererii.

Totodată, din analiza efectuată, este exclusă ipoteza cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă care se referă la contrarietatea de hotărâri întrucât, potrivit art. 111 alin. (1) din Ordonanţa de Guvern nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată nu are autoritatea de lucru judecat, cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi.

 

Prima opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

2.      Calea de atac împotriva încheierilor prin care sunt admise cererile de învestire cu formulă executorie a cambiilor şi biletelor la ordin. (Tribunalul Sălaj – Curtea de Apel Cluj)

 

a) În opinia majoritară, dispoziţiile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, prevăd că încheierea de învestire pronunţată de judecătorie nu este supusă apelului. Conform art. 106 din acelaşi act normativ, aceleaşi norme sunt aplicabile şi biletului la ordin. Rezultă, din aceste dispoziţii legale, derogatorii de la dreptul comun, că încheierile de învestire cu formulă executorie sunt supuse numai recursului, iar prevederile art. 3733 C. proc. civ. nu sunt aplicabile.

b) În opinia minoritară, se consideră că încheierile prin care sunt admise cererile de învestire cu formulă executorie a cambiilor şi biletelor la ordin sunt irevocabile, fiind aplicabile dispoziţiile art. 3733  alin. (1) C. proc. civ.. Conform acestui text legal încheierea de învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris în cazurile prevăzute de lege nu este supusă niciunei căi de atac.

 

 

Prima opinie, majoritară,  a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

3. Calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, în ceea ce priveşte solicitarea persoanei îndreptăţite de obligare la plata despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, atunci când această solicitare este formulată sub forma unui capăt de cerere în cadrul plângerii împotriva dispoziţiei primarului, sau pe cale de acţiune principală. (Curtea de Apel Cluj)

Într-o opinie majoritară se apreciază că Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă, pe când într-o opinie minoritară – inclusiv la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -, se consideră că are calitate procesuală pasivă.

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

4.      Care este instanţa competentă să judece acţiunea în despăgubiri, formulată în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, atunci când nu se solicită şi constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative: secţia civilă a tribunalului, instanţa de drept comun sau instanţa de contencios administrativ ? (Curtea de Apel Cluj)

 

a) Într-o opinie majoritară se consideră că aceste acţiuni sunt de competenţa în primă instanţă a secţiei civile a tribunalului, întrucât printr-o lege nu se stabilesc proceduri diferite.

b) Într-o altă opinie se apreciază că aceste acţiuni ar trebui judecate în primă instanţă în funcţie de valoare.

 

Prima opinie, majoritară,  a fost considerată ca fiind opinia corectă.  A se vedea şi problema de drept expusă la punctul 9.

 

 

5. Condamnările martorilor lui Iehova au sau nu caracter politic?             (Curtea de Apel Cluj)

a) Într-o opinie majoritară, se apreciază că acele condamnări, fiind dispuse pentru săvîrşirea unor infracţiuni contra capacităţii de apărare a României, condamnări ce s-au aplicat şi ulterior anului 1989, nu au caracter politic.

b) Într-o opinie minoritară, se apreciază că asemenea condamnări ar avea caracter politic, deoarece statul comunist nu a respectat dreptul persoanei de a-şi alege liber religia care le interzicea adepţilor acestui cult să pună mîna pe armă.

 

Prima opinie, majoritară,  a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

6.      Problema de drept care se ridică în cazul respingerii unei cereri de executare silită, ca fiind prescrisă. ( Judecătoria Zalău – Curtea de Apel Cluj)

 

a) Într-o opinie, se apreciază că în această procedură judecătorul poate aprecia şi poate pronunţa o soluţie de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite în situaţia în care constată că executarea silită este prescrisă.

b) Într-o altă opinie, se apreciază că judecătorul învestit cu soluţionarea unei astfel de cereri nu poate analiza dacă executarea silită este prescrisă sau nu. În această procedură, judecătorul analizează numai existenţa titlului executoriu nepronunţându-se asupra prescripţiei executării, deoarece în cadrul unei proceduri necontencioase cum este aceea de încuviinţare a executării silite, nu se poate invoca din oficiu prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

7.  Încuviinţarea executării silite a titlurilor executorii constituite de contractele de credit bancar, încheiate de o instituţie de credit. (Curtea de Apel Craiova)

 

În ceea ce priveşte problema supusă discuţiei, este de menţionat că potrivit art. 3731 din Codul de procedură civilă astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 42/2009 „Cererea de executare silită, însoţită de titlu executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. Acesta, de îndată, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i în copie cererea de executare şi titlul respectiv...”

   De asemenea, conform art. 376 alin. (1) din Codul de procedură civilă se învestesc cu formula executorie prevăzută de art.269 alin. (1) hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege.

   Cât priveşte necesitatea învestirii cu formulă executorie a înscrisurilor, legiuitorul a prevăzut însă o excepţie reglementată de art. 3741 Cod procedură civilă, conform căruia „Înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formulă executorie”.

   a) În aplicarea acestor dispoziţii legale, unii dintre judecători au susţinut că pentru a se dispune încuviinţarea executării silite a unor astfel de titluri executorii se impune ca în prealabil acestea să fie învestite cu formula executorie. În susţinerea acestei opinii a fost evocată decizia secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată la data de 19 ianuarie 2009, prin care a fost admis recursul în interesul  legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că dispoziţiile art. 3741 din Codul de procedură civilă, raportate la art. 61 din Legea nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că biletul la ordin, cambia şi cecul se învestesc cu formulă executorie pentru a fi puse în executare. Au susţinut că, raportat la această decizie şi contractele de credit trebuie învestit cu formula executorie, tocmai din considerentul de a da posibilitatea judecătorului să examineze îndeplinirea condiţiilor de validitate a unor astfel de contracte.

   b) Dimpotrivă, unii judecători au apreciat că învestirea cu formulă executorie a contractelor de credit nu se impune din moment ce caracterul de titlu executoriu este recunoscut de lege, în speţă art.120 din OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit bancar, conform cărora „Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii”. În susţinerea acestei opinii s-a arătat că efectele deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu pot fi extinse şi în ceea ce priveşte contractele de credit, cel puţin din două considerente:

   - în primul rând, decizia respectivă nu face nicio referire la contractele de credit sau la dispoziţiile legale care reglementează instituţiile de credit;

   - în al doilea rând, în cazul cambiei, biletului la ordin şi cecului, însăşi voinţa legiuitorului a fost în sensul de a se investi cu formulă executorie aceste titluri de credit, având în vedere că în cuprinsul aceluiaşi text (art.61 din Legea nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, art.53 din Legea nr.59/1934, cu modificările şi completările ulterioare), stabileşte valoarea de titlu executoriu a cambiei, biletului la ordin, respectiv a cecului dar totodată se referă şi la cerinţa învestirii cu formulă executorie a acestor titluri de credit de către instanţa competentă.

   Ori, o astfel de voinţă a legiuitorului nu se regăseşte în cadrul dispoziţiilor legale privitoare la instituţiile de credit.

   Pe de altă parte, legea recunoaşte caracterul de titlu executoriu şi al altor înscrisuri, exemplificând în acest sens înscrisurile întocmite de notarii publici, procesele verbale de contravenţie etc. A interpreta conţinutul deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul primei opinii înseamnă a extinde efectele acesteia tuturor categoriilor de înscrisuri cărora legea le recunoaşte caracterul de titluri executorii, soluţie care insă ar fi în contradicţie cu dispoziţiile codului de procedură civilă.

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

8. Calificarea juridică a acţiunii prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare întocmit în cadrul executării silite a unui titlu executoriu. ( Curtea de Apel Craiova)

 

a) Într-o opinie s-a susţinut că indiferent de calificarea dată de parte cererii, instanţa se va considera învestită cu judecarea unei contestaţii la executare întrucât  solicitarea de a se constata nulitatea absolută a actului de adjudecare – act întocmit în procedura executării, constituie motiv de contestaţie la executare.

b) Potrivit unei practici recente a instanţei de control judiciar, s-a conturat şi o altă opinie, potrivit căreia în astfel de situaţie, instanţa a fost sesizată cu o acţiune  de drept comun în constatarea nulităţii, care trebuie analizată în raport de dispoziţiile art. 948 – 966 Cod civil şi nu a celor din materia contestaţiei la executare.

 

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

9. Competenţa soluţionării în primă instanţă a cererilor de despăgubiri, formulate în baza  art. 5, formulate în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind  condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (Curtea de Apel Craiova)

 

a) Într-o primă opinie, s-a apreciat că dispoziţiile art. 4 alin. (4) din lege, care instituie competenţa specială a secţiei civile a tribunalului în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată, în judecarea cererilor prin care se solicită constatarea caracterului politic al condamnării , sunt aplicabile şi în privinţa cererilor de despăgubiri întemeiate pe art. 5 din lege.

   b) S-a susţinut, într-o altă opinie, că sesizarea instanţei cu acţiunea în despăgubiri în baza  art. 5 din Legea nr. 221/2009, este supusă regulilor generale de competenţă în material cererilor cu obiect evaluabil în bani,  în raport de dispoziţiile art. 1 şi 2 alin. (1) pct. 1 lit. b Cod procedură civilă.

   În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că dispoziţiile art. 4 alin. (4) din lege stabilesc o competenţă materială specială, derogatorie de la cea reglementată de normele de drept comun, în favoarea secţiei civile a tribunalului în circumscripţia căruia domiciliază persoana  interesată, numai pentru categoria de litigii prevăzută în alin. (1) al textului, respective pentru cererile de constatare a caracterului politic al condamnării.

   Fiind vorba de o lege specială, derogatorie sub aspectul competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti de la legea generală, normele  privitoare la competenţă  sunt de strictă interpretare şi îşi găsesc aplicaţie numai în ipotezele la care se referă, neputând fi extinse, pe cale de interpretare, şi la alte categorii de litigii.

   Referindu-se la cererile pentru despăgubiri, art. 5 alin. (1) din lege foloseşte sintagma ,, instanţă de judecată”, fără alte precizări, or dacă intenţia legiuitorului era ca şi pentru această categorie de litigii să instituie competenţa specială a tribunalului ca primă instanţă, textul ar fi prevăzut în mod expres aceasta, sau ar fi făcut trimitere la normele din art. 4 alin. (4).

   În lipsa unor asemenea prevederi se aplică dispoziţiile generale de competenţă în materia litigiilor cu obiect evaluabil în bani.

 

Prima opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

         10. Legea nr. 10/2001, art. 42  - dreptul de preemţiune al chiriaşului. Opţiune sau obligaţia unităţii deţinătoare – unitate administrativ-teritorială de a vinde ( Curtea de Apel Iaşi)

Problema de drept a fost supusă dezbaterii şi la alte întâlniri, fără a se pronunţa un recurs în interesul legii, astfel că a fost recomunicată în sensul luării măsurilor necesare.

Pe rolul instanţelor, acţiunile promovate de chiriaş având ca obiect obligarea unităţii deţinătoare de a transmite dreptul de proprietate, urmate de cereri pentru a se pronunţa hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare sunt în număr însemnat, textul fiind susceptibil de interpretări diferite datorită redactării „pot fi înstrăinate”, cât şi deciziilor de speţă ale I.C.C.J.-Secţia civilă şi de proprietate intelectuală (decizia civilă nr. 6129 din 7 iulie 2007).

a) Într-o opinie se susţine că dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi ale art. 42 din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul că, pentru locuinţele ce nu se restituie foştilor proprietari deposedaţi de stat, „chiriaşul” are „opţiunea” cumpărării  acelei locuinţe, iar nu în sensul că unitatea deţinătoare poate opta în a nu vinde locuinţa.

b) O altă opinie este în sensul că soluţia este de respingere a acţiunilor în „obligaţia de a da”, de a transmite dreptul de proprietate şi pronunţare a hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, motivată astfel: locuinţa aparţine domeniului privat al unităţii administrativ-teritoriale, supusă regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel, fiind incidente art. 4 alin. 2 şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.

În materia proprietăţii, legiuitorul a reglementat vânzarea-cumpărarea locuinţelor deţinute de chiriaşi, pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1946 – 22 decembrie 1989, constituind pentru chiriaşi dreptul de preemţiune.

În cazul dreptului de preemţiune se reglementează numai prioritatea la cumpărare în condiţii identice şi nu dobândirea de bunuri în condiţii avantajoase, fără a se crea privilegii pentru categoria de persoane ce le deţin.

Reclamanţii în calitate de chiriaşi au dobândit vocaţia de a cumpăra, iar pârâtul de a vinde imobilul ce nu a fost revendicat şi restituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi respectiv art. 9 din Legea nr. 112/1995. În interpretarea dispoziţiilor menţionate vocaţia nu echivalează cu obligaţia, nu se poate pune semnul egalităţii şi nici nu se poate reţine că numai chiriaşul are „opţiunea” cumpărării locuinţei, iar unitatea deţinătoare nu poate opta în a nu vinde locuinţa.

În art. 44 alin. (1), Constituţia garantează dreptul de proprietate privată, oricare ar fi titularul acesteia, persoană fizică sau juridică, între care şi a unităţilor administrativ-teritoriale. Prin înlăturarea posibilităţii autorităţilor publice locale de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale, în sensul de a opta sau nu pentru vânzarea acestora, se încalcă dreptul acesteia de exercitare a prerogative dispoziţiei ca atribut ce ţine de esenţa dreptului de proprietate, cât şi principiul libertăţii contractuale.

În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 871/2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor    110180 301   0 47>Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 110/2005 privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical, aprobată cu modificări şi completări prin    236 10 201   0 18>Legea nr. 236/2006, dar care poate fi reţinută şi în speţă, regimul juridic al bunurilor fiind acelaşi, acestea aparţinând domeniului privat.

c) Conform unui alt punct de vedere, numai în condiţiile Legii nr. 215/2001 autoritatea competentă poate dispune asupra bunurilor ce aparţin domeniului privat şi aprobă vânzarea/concesiunea/închirierea (art. 36 alin. 5 lit. a, b), iar în caz de refuz poate fi acţionată în instanţa de contencios administrativ.

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

                  11. Pronunţarea hotărârii care ţine loc de act de vânzare-cumpărare a spaţiilor medicale (Curtea de Apel Iaşi)

 

Prevederile O.U.G. nr. 110/2005 au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 871/2007 şi nr. 870 (O.U.G. nr. 68/2008; O.U.G. nr. 124/1998; O.U.G. nr. 83/2000).

În fapt, pe rolul instanţelor sunt înregistrate acţiuni ce au ca obiect pronunţarea hotărârilor care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a spaţiilor medicale, pentru care părţile (cumpărătorul: persoană fizică, ce face parte din categoria celor ce pot cumpăra şi vânzătorul: unitatea administrativ-teritorială, reprezentată de Consiliul local) au încheiat înscris sub semnătură privată cu privire la transmiterea dreptului de proprietate (terenuri şi construcţii), s-a plătit preţul anterior declarării neconstituţionale a dispoziţiilor O.U.G. nr. 110/2005.

a) Într-o opinie, s-a considerat că acţiunile sunt admisibile în aplicarea art. 969 şi art. 1073 – 1077 C .civ.. La data realizării acordului de voinţă al părţilor contractante transferul dreptului de proprietate a avut loc cu privire la imobilul construit. Pentru terenul aferent sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005. Înscrisul are valoarea antecontractului de vânzare-cumpărare şi ca efect al conversiunii actelor juridice îndeplineşte toate condiţiile de fond şi formă pentru a-şi produce efectele juridice. Urmare adoptării O.U.G. nr. 68/2008, bunul nu a ieşit din circuitul civil şi din moment ce proprietarul a optat să vândă, pe dreptul comun, sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru darea hotărârii (O.U.G. nr. 110/2005 a fost suspendată până la 30.06.2006, prin Legea nr. 104/2006).

La data pronunţării hotărârii (anul 2009) sunt în vigoare dispoziţiile O.U.G. nr. 68 din 28 mai 2008.

b) O altă opinie susţine că acţiunile nu sunt întemeiate, soluţia fiind de respingere, neavând relevanţă data la care s-a încheiat înscrisul sub semnătură privată anterior pronunţării Deciziilor nr. 870 şi 871/2008 ale Curţii Constituţionale, ce au impus şi adoptarea O.U.G. nr. 68/2008, cu următoarea motivare:

Hotărârile care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare au caracter declarativ, constatând înţelegerea intervenită anterior între părţi, sens în care a statuat I.C.C.J. prin decizia nr. 984 din 11 martie 2002, dar nu au posibilitatea de a acoperi cazurile de nulitate absolută ori alte condiţii de nevalabilitate a acestor convenţii.

Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, atunci când constată neconstituţionalitatea şi produc efecte erga omnes (Plenul Curţii Constituţionale, Decizia nr. I din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial nr. 16/26.01.1995). În speţă, pentru a pronunţa hotărârea în condiţiile art. 1073 – 1077 C. civ.. trebuie îndeplinite condiţiile transmiterii dreptului de proprietate cu excepţia consimţământului şi să nu existe un impediment legal.

Prin declararea ca neconstituţională a O.U.G. nr. 110/2005, aceasta este înlocuită prin O.U.G. nr. 68/2008 care instituie o nouă procedură de vânzare a spaţiilor medicale, fără dispoziţii tranzitorii cu privire la procedurile desfăşurate anterior. Pârâta nu se află în culpă pentru neîncheierea actului în formă autentică, pentru ca instanţa sa suplinească consimţământul acesteia. Potrivit noilor reglementări, aplicabile la data judecării cauzei în fond, raportat la data înregistrării cauzei şi publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, vânzarea-cumpărarea este condiţionată de o anumită procedură, fără de care darea hotărârii nu este posibilă.

Într-adevăr, creditorul obligaţiei de a da, de a transmite, în speţă, proprietatea, are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, dar numai atunci când nu există un impediment legal, condiţie neîndeplinită în cauză.

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

                  12. Obligativitatea sau neobligativitatea Statului Român de a achita taxele judiciare de timbru, raportat la dispoziţiile art.17 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru (Curtea de Apel Piteşti - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 27)

 

            a) Într-o opinie se apreciază că în materie civilă regula este timbrarea cererilor, iar excepţia este scutirea de plata acestor taxe. Persoanele scutite trebuie prevăzute expres de lege. Nici art. 17 din Legea nr. 146/1997 şi niciun alt act normativ nu prevede că Statul Român este scutit de plata taxelor judiciare de timbru. Ministerul Finanţelor, care este scutit de plata taxelor judiciare de timbru, conform art. 17 din actul normativ suscitat, apare în litigiile în care Statul este parte, ca reprezentant al acestuia, iar nu în nume propriu.

            b) Într-o altă opinie se apreciază că Statul Român este scutit de plata taxelor de timbru, raportat la art. 17 din Legea nr. 146/1997, conform cărora sunt scutite cererile şi acţiunile, inclusiv căile de atac formulate potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor Publice, indiferent de obiectul acestora, precum şi cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice, toate acestea fiind instituţii ale Statului Român.

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

13. Situaţia terenurilor forestiere reţinute la partaj (Curtea de Apel Piteşti - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 28)

 

a) Într-o opinie, se apreciază că potrivit art. 34 din Codul silvic, proprietăţile forestiere mai mici de 1 ha nu pot fi divizate, fiind necesar ca judecătorii să urmărească respectarea acestei dispoziţii, chiar şi în procesele finalizate prin tranzacţie.

b) Într-o altă opinie, se apreciază că se poate soluţiona printr-o tranzacţie un partaj, chiar dacă se divizează terenurile forestiere mai mici de 1 ha., ţinând cont de voinţa părţilor procesuale.

Apare şi problema că în litigiile de partaj care au ca obiect şi terenuri forestiere se va întocmi raportul de expertiză cu menţiunea sau nu din partea instanţei de judecată a respectării de către expert a prevederilor art.34 din Codul silvic, referitoare la imposibilitatea divizării proprietăţilor forestiere mai mici de 1 ha.

                       

Prima opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

14. Calitatea de persoană îndreptăţită în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, a cesionarului de drepturi succesorale (Curtea de Apel Ploieşti - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 29)

 

 a) Într-o primă opinie s-a susţinut că cesionarul de drepturi succesorale nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptăţite de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

La fundamentarea acestei opinii a stat susţinerea potrivit cu care deşi o astfel de persoană a dobândit totalitatea drepturilor succesorale privind bunurile defunctului, aceasta nu a putut dobândi şi calitatea de moştenitor al acesteia şi deci nu este unul din destinatarii actului normativ special.

b) Într-o a doua opinie s-a susţinut că cesionarul de drepturi succesorale se încadrează în categoria persoanelor îndreptăţite de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

La fundamentarea acestei opinii a stat susţinerea potrivit cu care acesta se substituie în drepturile patrimoniale ale cedentului vânzător şi este legitimat prin vocaţia sa de persoană îndreptăţită la valorificarea dreptului de proprietate pe calea procedurii Legii nr. 10/2001.

Această legitimare are un caracter complex, care decurge din calitatea transmiţătorului de moştenitor legal sau testamentar al persoanei îndreptăţite şi din substituirea cumpărătorului în drepturile şi obligaţiile transmise de defunct.

 

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

15. Posibilitatea cumulării dobânzii legale cu actualizarea creanţei potrivit inflaţiei (Curtea de Apel Suceava - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 31)

Instanţele judecătoreşti s-au pronunţat, de regulă, în sensul admisibilităţii cumulului dobânzilor cu actualizarea creanţei, în funcţie de indicele de inflaţie, pe considerentul că cele două instituţii au natură diferită.  Practica instanţelor de judecată şi literatura de specialitate a adoptat însă puncte de vedere contrarii în legătură cu acest aspect.

a) Într-o opinie s-a apreciat că actualizarea are caracter compensatoriu, astfel încât este permis cumulul dobanzii legale moratorii cu actualizarea.        Caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că, prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobanda legală.  În timp ce dobanda reprezintă preţul lipsei de folosinţă, actualizarea cu inflaţia urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiilor băneşti.

Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune, (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată) iar a doua reprezintă valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii, (daune compensatorii), conduce la concluzia că este admisibil cumulul acestora şi deci nu se ajunge la o dublă reparaţie, ceea ce ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză a creditorului.

În sprijinul admisibilităţii cumulului dobânzii legale cu actualizarea creanţei pot fi invocate şi dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată care prevăd în mod expres posibilitatea actualizării creanţei, dobânzilor, majorărilor sau penalităţilor datorate la data plăţii efective.

b) Într-o altă opinie  s-a apreciat că un eventual cumul al dobânzii legale cu inflaţia ar fi fost  admisibil  în perioada anterioară intrării în vigoare a O.G. nr.9/2000, când inexistenţa unei rate legale a dobânzii ar fi putut lăsa loc arbitrariului, însă în prezent, în susţinerea acestei teze nu mai pot fi găsite argumente întrucât “în principiu, dobânda legală cuprinde şi rata inflaţiei, deci şi despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin deprecierea monedei naţionale în perioada dintre data exigibilităţii creanţei şi data plăţii. Aşa fiind, actualizarea creanţei în funcţie de rata inflaţiei, nu poate fi cumulată cu dobânda legală atunci când aceasta include şi rata inflaţiei. Altminteri, ar însemna să se repare de două ori acelaşi prejudiciu.”

 

Soluţie: un eventual cumul al dobânzii legale cu inflaţia ar fi fost admisibil în perioada anterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 9/2000, când inexistenţa unei rate legale a dobânzii ar fi putut lăsa loc arbitrariului, însă în prezent, în susţinerea acestei teze nu mai pot fi găsite argumente întrucât "în principiu, dobânda legala cuprinde şi rata inflaţiei, deci şi despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin deprecierea monedei naţionale în perioada dintre data exigibilităţii creanţei şi data plăţii. Aşa fiind, actualizarea creanţei în funcţie de rata inflaţiei, nu poate fi cumulată cu dobânda legala atunci când aceasta include şi rata inflaţiei. Altminteri, ar însemna să se repare de doua ori acelaşi prejudiciu."

 

Prima opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

16. Investirea cu formulă executorie a hotărârilor pronunţate în procesele funciare (Judecătoria BotoşaniCurtea de Apel Suceava)

 

a) Într-o primă opinie, majoritară, s-a considerat că aceste hotărâri pot fi investite cu formulă executorie, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 247/2005, privind accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare.

b) Într-o altă opinie s-a apreciat că aceste hotărâri nu pot fi investite cu formulă executorie, nefiind susceptibile de executare silită, câtă vreme, în cele mai multe cazuri, reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut „pe raza comunei/localităţii”, fără a se specifica amplasamentul.

Prima opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

            17. Investirea cu formulă executorie a somaţiei de plată (Judecătoria Botoşani – Curtea de Apel Suceava)

 

a) În opinia majoritară, astfel de cereri au fost admise în temeiul art. 5 pct. 2 din O.G. nr. 5/2001.

b) Într-o altă opinie, cererile se impun a fi respinse, pe motiv că sunt de natură comercială

 

  Prima opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

      18. Admisibilitatea cererii de validare a vânzării cumpărării încheiate în conformitate cu dispoziţiile Decretului – Lege nr. 61/1990 (Judecătoria Rădăuţi– Curtea de Apel Suceava)

 

a) Într-o opinie s-a apreciat că asemenea acţiuni nu sunt admisibile, întrucât contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat în forma prevăzută de lege şi a operat transferul dreptului de proprietate;

b) Într-o altă opinie, s-a apreciat că astfel de cereri sunt admisibile, făcându-se trimitere în considerentele hotărârii pronunţate la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 499/2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 41/1994, care impun ca o condiţie prealabilă înscrierii dreptului de proprietate în C.F. forma autentică a actului de dobândire, care nu poate fi altfel acoperită, în cazul în care pârâtul refuză să se prezinte la notar.

 

Prima opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

19. Competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect somaţii de plată, decurgând din executarea contractelor de către utilizatorii reţelei de drumuri şi poduri (reclamantă – Direcţia Generală de Drumuri şi Poduri)          ( Judecătoria Cîmpulung Moldovenesc – Curtea de Apel Suceava)

 

a) Într-o opinie s-a apreciat că aceste litigii sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât contractul de achiziţionare a rovinetelor, încheiat între Direcţia Generală de Drumuri şi Poduri şi utilizatorii de drumuri naţionale este asimilat actelor administrative, conform dispoziţiilor art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004.

b) Într-o altă opinie s-a apreciat că respectivul contract este de natură civilă, facilitând doar utilizatorului îndeplinirea unei obligaţii civile, aceea de achitare a rovinetei.

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

20. Faţă de prevederile art. III din Legea nr. 276/2009, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 246/1997 privind taxele judiciare de timbru, este obligatorie comunicarea încheierilor de investire cu formulă executorie/încuviinţare a  executării silite (Judecătoria Cîmpulung MoldovenescCurtea de Apel Suceava)

 

a) Într-o opinie s-a apreciat că nu se impune comunicarea acestor încheieri, în considerarea dispoziţiile art. 266 alin. 3 din Codul procedură civilă, potrivit cărora hotărârea se comunică părţilor  doar în cazul în care aceasta este necesară pentru curgerea termenului de  exercitare a căii de atac.

b) În opinia contrară s-a apreciat că dispoziţiile art. III din Legea nr. 276/2009 au caracter imperativ şi nu disting între încheieri şi hotărâri.

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

21. Stabilirea amplasamentului terenului cu vegetaţie forestieră constituie o condiţie de admisibilitate a cererii de reconstituire sau o operaţiune ulterioară validării dreptului de proprietate? (Tribunalul Suceava – Curtea de Apel Suceava)

 

a) Într-o opinie se apreciază că în cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate se impune stabilirea situaţiei juridice actuale a vechiului amplasament, în acest mod verificându-se dovezile privind continuitatea proprietăţii şi eventualele reconstituiri în favoarea altor persoane.

b) Într-o altă opinie, majoritară, se apreciază că identificarea amplasamentului este o operaţiune legată de punerea în executare a dispoziţiei de reconstituire. A respinge cererea de reconstituire întemeiată pe dovezi certe ale dreptului de proprietate doar pentru că vechiul amplasament nu a fost identificat ar echivala cu negarea dreptului de proprietate.

 

Prima opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

22. Soluţia în cazul cererilor de investire cu formulă executorie a somaţiilor de plată, conform O.G. nr. 5/2001, în situaţia în care debitorul nu ridică scrisoarea recomandată, făcându-se menţiunea „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”  (Judecătoria Cîmpulung Moldovenesc – Curtea de Apel Suceava)

a) Într-o primă opinie se consideră că în aceste situaţii trebuie respinse cererile de investire cu formulă executorie, având în vedere motivarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia nr. 11/2006, privind soluţia recursului în interesul legii dată conform art. 6 alin. 4 din O.G. nr. 5/2001, referitoare la faptul că aceste dispoziţii cu caracter imperativ, privind instituirea unei prevederi speciale de comunicare, este determinată de urgenţa pe care o reclamă soluţionarea unor astfel de cauze şi de  necesitatea evitării comunicării unor acte de asemenea importanţă prin afişare, în condiţiile art. 92 şi 921 Cod procedură civilă.

b) Într-o altă opinie, se consideră că în această situaţie s-ar impune admiterea cererii de investire, întrucât debitorul nu poate, în mod unilateral să lipsească titlul obţinut de orice efect util prin refuzul de a-şi ridica corespondenţa, mai ales în situaţia în care debitorul s-a prezentat în instanţă sau a primit citaţia pe parcursul soluţionării cauzei, fiind vorba în acest caz de rea credinţă.

 

 

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

B. Din comunicările transmise de curţile de apel, au rezultat următoarele probleme de drept soluţionate în mod neunitar în materia dreptului familiei:

 

23. Înregistrarea unei acţiuni în cursul derulării procesului de divorţ, acţiune având ca obiect o cerere de ordonanţă preşedinţială vizând încredinţarea minorilor, obligaţia de întreţinere, alocaţie sau folosirea locuinţei (Judecătoria Deva – Curtea de Apel Alba Iulia)

a) Opinia majoritară a fost că aceste cereri de ordonanţă preşedinţială formulate în temeiul art. 6131 C. proc. Civilă sunt cereri accesorii acţiunii de divorţ şi ele ar trebui repartizate manual completului investit cu acţiunea de divorţ conform art. 96 din R.O.I..

b) Opinia minoritară exprimată a fost aceea că cererile de ordonanţă preşedinţială nu pot fi asimilate unor cereri accesorii ce privesc un dosar de divorţ, prin urmare nu se pot repartiza manual completului ce soluţionează divorţul, ci în mod aleatoriu, în sistem informatic ECRIS, modalitate de repartizare cu caracter general şi obligatoriu. A se proceda la o repartizare a cererii aceluiaşi complet ce soluţionează divorţul ar determina cel mai adesea manifestarea de suspiciuni a părţilor vizând soluţionarea divorţului după pronunţarea unei hotărâri în ordonanţă preşedinţială.

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

                  24. Decesul pârâtului într-o acţiune având ca obiect plata pensiei de întreţinere (Judecătoria Buhuşi – Curtea de Apel Bacău)

 

            a) Într-o opinie, s-a considerat în sensul închiderii dosarului, obligaţia fiind personală.   

            b) Într-o altă opinie, s-a apreciat că se impune suspendarea judecăţii conform art.243 alin. (1) pct.1 Cod procedură civilă.

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

25. Stabilirea competenţei în soluţionarea acţiunii de partaj bunuri comune în situaţia în care în masa partajabilă sunt cuprinse mai multe imobile, dintre care unele aflate pe teritoriul României iar altele pe teritoriul altor state membre UE, în raport şi de dispoziţiile art. 22 alin. (1) pct. 1 din Regulamentul CE  nr. 44/2001 potrivit cărora „în materie de drepturi reale imobiliare  sau de închiriere a unor imobile vor fi competente instanţele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul (Curtea de Apel Craiova)

a) Într-o primă opinie, s-a considerat că este competentă să soluţioneze partajul instanţa mai întâi sesizată.

În argumentarea acestei opinii, s-a arătat că în lipsa unei prevederi exprese în regulament cu privire la situaţia în care imobilele se află pe teritoriul mai multor state membre, se aplică dispoziţiile art. 13 alin. (2) din codul de procedură civilă.

b) În cea de-a doua opinie, s-a  considerat competenţa prevăzută de art. 22 alin. 1pct. 1 din Regulament exclusivă, şi deci nu se poate deroga de la ea, ceea ce presupune ca instanţele din  România să  judece partajul doar pentru bunurile imobile aflate pe teritoriul acestui stat, iar partajul privind celelalte imobile aflate pe teritoriul unui alt stat membru să se judece în statul respectiv, intervenind o disjungere a partajului.

În argumentarea acestei opinii, s-au arătat următoarele:

Caracterul exclusiv al competenţei  rezultă cu certitudine chiar din titulatura  articolului 22 „Competenţe exclusive„şi deci de la această competenţă nu se poate deroga.

Pe de altă parte, această soluţie este de natură a asigura şi administrarea cu celeritate a  probelor, acestea fiind mai greu de administrat de către instanţa pe teritoriul căreia  nu se află imobilul. În altă ordine de idei, instanţa nu poate controla dacă proba s-a administrat corect în raport şi de actele normative ale statului respectiv. Astfel, de exemplu, în situaţia în care se dispunea efectuarea, prin comisie rogatorie, a unei expertize privind evaluarea imobilului, instanţa nu are alte elemente la îndemână pe baza cărora să se constate dacă valoarea stabilită prin această expertiză este reală în cazul în care părţile contestă această valoare.

 

   Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

26. Desfacerea căsătoriei prin divorţ. Încadrarea motivelor de recurs în art. 304 pct. 1-9 C. pr. civ. Capete de cereri obligatorii (principale/accesorii) (Curtea de Apel Iaşi)

 

Judecarea proceselor de divorţ are loc potrivit dispoziţiilor art. 607 – 619 C. pr. civ., ce cuprind şi dispoziţii potrivnice celor privind judecarea căii extraordinare de atac a recursului (art. 299, art. 316).

Hotărârile pronunţate în divorţ sun supuse căilor de atac ale apelului şi recursului. Soluţionând acţiunea de divorţ, instanţa are obligaţia de a se pronunţa asupra:

- temeiniciei motivelor de divorţ (art. 38 C. fam.);

- instanţa poate pronunţa divorţul împotriva ambilor soţi, dacă din dovezile administrate reiese vina amândurora (art. 617 alin. 1 C. pr. civ.);

- instanţa se pronunţă asupra capetelor de cerere accesorii (art. 38 alin. 4 C. fam.) referitoare la: încredinţarea copiilor minori; obligaţia de întreţinere; folosirea locuinţei.

Instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor.

a) Într-o primă opinie majoritară, criticile formulate cu privire la culpă, nume, încredinţare, obligaţie de întreţinere care impun analizarea probelor administrate, nu pot fi încadrate în art. 304 pct. 1-9 C. pr. civ. Recursul este nul (art. 306 C. pr. civ.).

b) Într-o altă opinie, motivele de recurs pot fi încadrate în art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Dispoziţiile de drept material din cadrul familiei, ce reglementează desfacerea căsătoriei prin divorţ şi cele privind judecarea acţiunilor din Codul de procedură civilă impun pentru instanţă obligaţia de a se pronunţa atât în prima instanţă, cât şi în cele două căi de atac (apel/recurs) asupra capetelor de cerere obligatorii, cel principal şi cel accesoriu.

În cazul în care se admite că pot fi formulate criticile – numai în apel cu privire la culpă – temeiniciei motivelor (acţiune admisă/respinsă în primă instanţă); încredinţare (art. 42 C. Fam.), nume, recursul este doar formal, lipsit de finalitate

 c) Într-o altă opinie se susţine că pot fi formulate critici numai cu privire la încredinţarea copiilor minori în recurs, încadrate în art. 304 pct. 9 C. pr. civ., dat fiind interesul acestora (art. 42 alin. 1 C. fam., Legea nr. 272/2004 privind protecţia si promovarea drepturilor copilului).

Opinia minoritară, dat fiind dispoziţiile citate, în cadrul secţiei civile şi pentru cauze cu minori şi de familie, de la Curtea de Apel Iaşi, şi personală este în sensul încadrării motivelor de recurs în art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Într-adevăr, atât capătul de cerere principal, dar şi cele două accesorii, impun analiza probelor. Însă obligaţia impusă instanţei de judecată de a se pronunţa din oficiu, de a aplica normele de drept material din Codul familiei, în soluţionarea tuturor capetelor de cerere, prevederea de legiuitor a controlului judiciar în două căi de atac, considerăm că impun încadrarea motivelor în art. 304 pct. 9 C. pr. civ. şi pentru această categorie de cereri.

 

Cea de a treia opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

     27. Înregistrarea tardivă a naşterii. Imposibilitatea administrării probei cu expertiză medico-legală. Soluţii. Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă (Curtea de Apel Iaşi)

În situaţia în care actul de naştere al minorului nu este întocmit în registrul de stare civilă, în termen de un an de la naştere, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile care trebuie să cuprindă toate datele necesare, are loc întocmirea actului (art. 21 din Legea nr. 119/1996).

Judecătoria este instanţa ce are competenţa de a soluţiona acţiunile ce au ca obiect înregistrarea naşterii, fiind impusă şi obligaţia de a solicita avizul medicului legist, cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere a fi întocmit.

Referitor la „avizul” medicului legist, sunt exprimate două opinii, ce au în vedere situaţia în care minorul nu a fost prezentat pentru examinare.

a) O primă opinie este în sensul respingerii acţiunii, avizul fiind o condiţie de admisibilitate a acţiunii, impusă prin lege, norma fiind imperativă;

b) O a doua opinie este în sensul admiterii acţiunii, motivat de faptul că fiecare persoană trebuie să aibă o identitate.

Întocmirea actului de naştere poate fi omisă, în sensul art. 16 din Legea nr.119/1996, nu numai pentru persoane minore, ci pot fi şi persoane majore, ce nu au act de naştere.

Întocmirea actului de naştere se face, în cazul depăşirii termenelor menţionate, cu aprobarea primarului, înăuntrul termenului de un an de naştere sau, după caz, a şefului misiunii diplomatice sau oficiului consular de carieră.

În art. 21 din Legea nr. 119/1996 este reglementată acţiunea ce are ca obiect darea hotărârii judecătoreşti definitivă şi irevocabilă, în baza căreia se întocmeşte actul de naştere, stabilind:

- instanţa competentă, judecătoria în a cărei rază teritorială are sediul persoana interesată sau unde are sediul instituţia de ocrotire a copilului;

- hotărârea trebuie să conţină toate datele necesare întocmirii actului de naştere (nume, prenume, data şi locul naşterii, sexul naţionalitatea, cetăţenia, numele şi prenumele părinţilor sau ale persoanelor prevăzute în art. 19 (medic, personal sanitar ce a fost de faţă la naştere ori desemnat de unitatea sanitară în care a avut loc naşterea, orice persoană care a luat cunoştinţă de eveniment), datele de identificare a acestora;

- instanţa solicită serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor în a cărui rază teritorială are domiciliu persoana interesată sau se află sediul instituţiei de ocrotire – verificări pentru stabilirea identităţii;

- avizul medicului legist cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere a fi întocmit;

- judecarea cauzei se face cu participarea procurorului.

Legea cuprinde dispoziţii cu privire la întocmirea actului de naştere pentru copilul găsit (art. 22), pentru copilul părăsit de mamă în maternitate (art. 23), întocmirea actului de naştere în cazul adopţiei (art. 26).

Considerăm că instanţa de judecată are obligaţia de a lua toate măsurile procedurale pentru obţinerea „avizului”, norma fiind imperativă, între care identificarea persoanei, dispunerea de a fi însoţită (deşi Codul de procedură civilă nu prevede expres) de autoritatea competentă, la medic, pentru examinare, aplicarea amenzilor judiciare – în cazul minorilor – reprezentantului legal.

Avem în vedere art.1 din lege, actul de stare civilă fiind întocmit nu numai în interesul persoanei, dar şi al statului, statutul civil al persoanei trebuie să fie conform situaţiei acesteia.

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

C. Din comunicările transmise de curţile de apel, au rezultat următoarele probleme de drept soluţionate în mod neunitar în materia conflictelor de muncă şi asigurări sociale:

 

 

28 Acordarea sporului de confidenţialitate în continuare ( Curtea de Apel Bucureşti – reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 35)

 

a) Pe de o parte s-a apreciat că sporul de confidenţialitate este datorat de la data pretinsă în acţiune în continuare, acordarea sporului de confidenţialitate în continuare fiind condiţionată de menţinerea calităţii de magistrat, precum şi de menţinerea actualei reglementări ( decizia 5196/2009).

b) Soluţia contrară este în sensul că sporul de confidenţialitate nu poate fi acordat decât până la data pronunţării hotărârii, nefiind o creanţă certă şi exigibilă şi neputându-se anticipa conduita viitoare a părţilor, respectiv dacă în viitor intimaţii îşi mai păstrează calitatea de angajaţi ai recurentului ordonator principal de credite sau acesta nu îşi respectă obligaţia de  a plăti salariu care să includă şi sporul de 15% de confidenţialitate.

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

29. Prime de vacanţă, cadre didactice (Curtea de Apel Bucureşti - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 39)

 

a) Într-o opinie, majoritară, se admite plata către cadrele didactice a contravalorii primelor de vacanţă cu motivarea, în esenţă, că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la contravaloarea acestora nu în baza unor legi speciale, ci în baza contractului colectiv de muncă, stabilindu-se în mod legal că executarea contractelor colective de muncă este potrivit dispoziţiilor art.30 din Legea nr.130/1996 obligatorie pentru părţile semnatare.

b) Într-o altă opinie, minoritară, se arată, în sinteză, că din reglementările cuprinse în contractele colective de muncă la nivel naţional pe anii 2001, 2002-2003 şi  2005-2006, rezultă că numai în anul 2003 este prevăzută prima de vacanţă ca adaos la salariu, însă nu ca drept, ci ca vocaţie.

Se mai menţionează că acordarea primei de vacanţă se face din venituri proprii, în condiţiile legii, iar plata acesteia este condiţionată de stabilirea cuantumului prin lege în sens larg şi de existenţa fondurilor bugetare.

În concluzie, se reţine că reclamanţii – cadre didactice nu se află în situaţii de comparabilitate cu celelalte categorii de personal, atât din punct de vedere al conţinutului atribuţiunilor de serviciu, al responsabilităţilor, cât şi din punct de vedere al salarizării.

Câtă vreme nu a fost stabilit prin lege sau negocieri cuantumul primei de vacanţă şi nu s-au alocat fonduri pentru plată, vocaţia nu poate fi realizată, iar acţiunea trebuie respinsă.

 

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

30. Este necesară o cerere expresă a salariatului pentru reindividualizarea sancţiunii disciplinare, sau se poate dispune reindividualizarea sancţiunii de către instanţă din oficiu? (Curtea de Apel Cluj)

 

   a) Într-o primă opinie, se consideră că salariatul nu  trebuie să solicite în mod expres acest lucru, întrucât poate dispune instanţa din oficiu, ca efect al verificării legalităţii şi temeiniciei deciziei de sancţionare.

   b) Într-o altă opinie, se afirmă că este necesară o solicitare expresă în acest sens din partea salariatului, deoarece singurul petit examinat din oficiu este cel privind plata drepturilor salariale (art. 78 alin.(1) Codul muncii), iar cererea de reindividualizare a sancţiunii are un obiect şi o cauză juridică diferită şi se bazează pe alte aspecte probatorii, astfel că nu se reflectă în mod automat voinţa salariatului. O cerere formulată doar în recurs în acest sens, este inadmisibilă.

 

Prima opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

31. Dacă într-un ciclu procesual anterior, s-a stabilit în mod greşit data acordării drepturilor de pensie recalculate în temeiul art. 7 alin. (3) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, acest aspect mai poate fi repus în discuţie într-o nouă acţiune având ca obiect plata drepturilor de pensie pentru o perioadă anterioară celei la care s-a referit primul proces? (Curtea de Apel Cluj)

 

a) Într-o opinie majoritară, s-a apreciat că acest aspect nu mai poate fi repus în discuţie, întrucât operează autoritatea de lucru judecat.

b) Într-o altă opinie, se consideră că problema poate fi soluţionată neoperând autoritatea de lucru judecat.

 

Prima opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

 

32. Dacă magistraţii care nu deţin hotărîri judecătoreşti privind acordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi de 15% pentru confidenţialitate, sunt îndreptăţiţi sau nu să li se actualizeze pensiile în raport cu aceste sporuri, ţinând seama de decizia nr. XXI din 10 martie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie? (Curtea de Apel Cluj)

 

a) Într-o opinie se consideră că această categorie de magistraţi pensionaţi nu beneficiază de actualizarea pensiei în raport cu aceste sporuri, întrucât nu au promovat acţiuni de natura celei ce a făcut obiectul recursului în interesul legii; totodată pe această cale se încearcă eludarea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 283 alin.(1) lit.c) din Codul muncii.

b) Într-o altă opinie, se apreciază că această categorie de pensionari beneficiază de actualizarea pensiei pe baza celor două sporuri, pe considerentul că la data pensionării erau îndreptăţiţi la aceste sporuri, astfel că le erau aplicabile dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004 şi art. 68 alin. (1) şi (2) din Legea nr.  567/2004.

 

Prima opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

33. Pensionar de invaliditate de gradul III. Tipul contractului de muncă (Curtea de Apel Cluj - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 36)

a) Într-o opinie majoritară s-a considerat că potrivit art. 94 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, se dispune că pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională (deci şi din salariu), indiferent de nivelul veniturilor respective, pensionarii de invaliditate de gradul III.

Pentru cei din urmă, în baza art. 54 lit. c) din legea menţionată este posibilă încadrarea doar cu jumătate de normă.

Astfel că se va încheia un contract individual de muncă cu timp parţial, în formă scrisă.

b) Într-o opinie minoritară s-a susţinut că persoana pensionată cu gradul III de invaliditate poate desfăşura activitate în cadrul unui program normal de muncă de 8 ore, motivat de faptul că actualele reglementări nu limitează timpul de muncă al pensionarilor cu gradul de invaliditate III, această limitare fiind caracteristică Legii nr. 3/1997, care a fost abrogată.

 

Prima opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

34. Pensie de întreţinere. În lipsa calităţii de angajat al pârâtului, care este venitul în funcţie de care se stabileşte cuantumul pensiei de întreţinere: venitul minim pe economie – mai mare – sau ajutorul social al pârâtului – mai mic? (Curtea de Apel Cluj - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 37)

a) Într-o opinie majoritară se consideră  că în lipsa calităţii de angajat a pârâtului la stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere se ia în calcul venitul minim pe economie.

Se creează astfel o inechitate între pensia stabilită în sarcina unui părinte care nu obţine nici un venit şi pentru care pensia se stabileşte în funcţie de venitul minim pe economie care este de 600 lei şi cel care nu lucrează, dar obţine un ajutor social, al cărui cuantum este mai mic decât venitul minim pe economie.

Acest considerent şi interesul superior al minorului au impus ca la stabilirea pensiei de întreţinere în sarcina unei persoane care nu desfăşoară nici un fel de activitate să se ia în considerare venitul minim pe economie, de 600 lei în prezent.

În acest mod, părintele care nu este încadrat în muncă şi este apt de muncă va fi mai preocupat de găsirea unui loc de muncă şi de obţinerea unui venit mai mare.

b)Într-o opinie minoritară se consideră că părintele nu este angajat şi nu realizează alte  venituri în afara ajutorului social reglementat de Legea nr. 416/2001.

 

Prima opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

35. Recalculare drepturi de pensie. Aspecte de ordin procedural (Curtea de Apel Galaţi)

a)                       Într-o primă opinie s-a reţinut că, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile O.U.G. nr. 4/2005.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 din actul normativ sus-menţionat, punctajul mediu anual determinat prin recalculare se stabileşte prin decizie a casei teritoriale de pensii, decizie ce se comunică pensionarului în termen de 15 zile de emitere.

Prima instanţă a admis acţiunea şi a obligat pârâta să emită decizie având în vedere adeverinţa emisă de angajator, reţinând că aceasta nu s-a conformat acestor prevederi, în sensul că nu a soluţionat cererea reclamantului printr-o decizie.

Faţă de această împrejurare, instanţa a apreciat că, neprocedând conform dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 4/2005, pârâta l-a privat pe reclamant de posibilitatea legală de a contesta pe cale judecătorească cuantumul pensiei şi celelalte drepturi ce i-ar putea fi lezate  prin neluarea în calcul a datelor înscrise în adeverinţă.

Instanţa de recurs a reţinut că cererea reclamantului adresată casei judeţene de pensii apare ca nesoluţionată, răspunsul primit nu ţine loc de decizie ce permite părţii să o atace în instanţă, iar instanţei de judecată să o cenzureze.

b) Într-o altă opinie s-a reţinut că, instanţa de fond a obligat pe pârâtă să emită decizie având în vedere adeverinţele emise de angajator apreciind că prin neemiterea deciziei pârâta o privează pe reclamantă de posibilitatea legală de a contesta pe cale judecătorească cuantumul pensiei şi celelalte drepturi ce i-ar putea fi lezate.

Se observă astfel că instanţa de fond s-a pronunţat pe altceva decât ceea ce s-a cerut, respectiv recalcularea pensiei cu luarea în considerare a adeverinţelor.

Chiar dacă pârâta casa judeţeană de pensii nu a procedat întrutotul corect la solicitarea reclamantei, respectiv să emită decizie conform legii, a răspuns totuşi reclamantei că adeverinţele depuse nu pot duce la recalcularea pensiei, exprimând astfel clar punctul său de vedere.

Instanţa de fond ar fi trebuit să răspundă întocmai la petitul acţiunii şi nu să reformuleze cererea reclamantei.

Astfel, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. Civ. Conform cărora, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Argumentul primei instanţe în sensul că pârâta a privat-o pe reclamantă de posibilitatea legală de a contesta pe cale judecătorească cuantumul pensiei nu poate fi reţinut întrucât nu este real.

Practic, reclamanta chiar s-a adresat justiţiei, contestând răspunsul dat de pârâta recurentă şi astfel nu s-a încălcat în nici un fel principiul accesului liber la justiţie iar prima instanţă avea obligaţia legală de a analiza fondul cauzei aşa cum a fost sesizată.

Mai mult, reclamanta nu a invocat niciodată faptul că i s-ar fi încălcat accesul la justiţie, ci a exprimat nemulţumirea sa faţă de conţinutul pe fond al răspunsului cu privire la cuantumul pensiei. Din analiza încheierilor din dosarul de fond nu rezultă că instanţa a invocat şi a pus în discuţia părţilor neîndeplinirea unei condiţii de formă şi încălcarea art. 7 din O.U.G. nr. 472005, fiind adusă atingere principiului contradictorialităţii  pârâta recurentă neavând posibilitatea de a se apăra cu privire la acest aspect, aşa cum corect s-a arătat şi prin motivele de recurs.

 

 Se va discuta cu ocazia unei întâlniri ulterioare.

 

36. Drepturi băneşti. Discriminare (Curtea de Apel Galaţi)

 

a) Într-o primă opinie s-a reţinut că, O.U.G. nr. 27/2006, temei juridic pentru deciziile emise de Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, priveşte salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.

Prin urmare, fondul este destinat stimulării personalului din justiţie şi nu personalului din Consiliul Superior al Magistraturii.

Justiţia, conform Constituţiei, se realizează prin instanţele judecătoreşti, iar personalul angajat în alte instituţii este asimilat magistraţilor şi drepturile lor salariale sunt raportate la cele ale judecătorilor.

De asemenea, nu este garantat prin vreo lege dreptul de a fi premiat, ci există doar o posibilitate, lăsată la aprecierea ordonatorilor de credite.

La acordarea stimulentelor ordonatorii trebuie însă să aibă în vedere anumite criterii, aceste criterii să existe şi nu să numească individual, fără absolut un anume mod de selecţie, o anumită persoană. Criteriul de acordare a acestor stimulente nu este impus de instanţă şi el poate fi oricare, dar odată stabilit de ordonator el trebuie să poată fi analizat de o instanţă pentru că altfel ar însemna distribuirea unor sume de bani după bunul plac al ordonatorului, ceea ce ar lăsa loc la abuzuri. Instanţa de judecată nu poate sugera sau critica corectitudinea criteriului ales, dar îl poate verifica din punctul de vedere al discriminărilor aplicate prin acordarea unor sume de bani unor persoane, cu excluderea nejustificată a judecătorilor şi personalului auxiliar de specialitate din instanţe.

De asemenea, a nu indica un criteriu la acordarea acestor sume de bani şi a nu motiva în nici un fel pentru vreun merit sau rezultat anume sau calificare deosebită înseamnă a nu avea de fapt nici un criteriu în acordarea stimulentelor şi a acorda bani după bunul plac al ordonatorului, ceea ce devine imposibil de cenzurat pentru vreo instanţă de judecată.

Instanţa de fond a constatat discriminarea personalului din sistemul justiţiei faţă de temeiul legal al recompenselor acordate de Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv O.U.G. nr. 27/2006, prevederile Deciziei nr. 1325/04.12.2008 a Curţii Constituţionale nefiind încălcate întrucât nu a anulat sau refuzat aplicarea unor acte normative cu putere de lege.

De asemenea, este nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Ministrul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti în condiţiile în care pentru instanţele de judecată este ordonatorul principal de credite.

            b) Într-o altă opinie, s-a reţinut că, referitor la susţinerea că dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi cele ale art. 27 din O.G. 137/2000 au fost declarate neconstituţionale, neconstituţionalitatea priveşte doar situaţia în care reclamanţii ar invoca discriminarea rezultând din lege.

Doar în acest caz, se reţine că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, ori să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.

În speţă, se invocă discriminarea ivită cu prilejul repartizării unor stimulente de către Consiliul Superior al Magistraturii, în sensul că magistraţii detaşaţi din cadrul instanţelor în cadrul acestei instituţii au beneficiat de stimulente, în timp ce magistraţii din cadrul instanţelor nu au beneficiat.

Principiul de ordine publică "la muncă egală sau de valoare egală, salariu egal" exclude orice discriminare în materia stabilirii sau modificării salariilor. Dacă felul muncii este acelaşi, dacă cerinţele şi condiţiile de muncă sunt aceleaşi, dacă munca este egală sau de valoare egală, diferenţierile de salarizare nu se justifică.

Sunt admisibile diferenţieri de salarii pentru funcţii/posturi similare dacă sunt dimensionate în funcţie de nivelul studiilor, în raport cu importanţa şi complexitatea muncii, cu funcţia/postul/meseria îndeplinit(ă) după cantitatea, calitatea şi valoarea muncii, în raport cu condiţiile de muncă şi în funcţie de vechimea în muncă, îndeosebi în specialitate, diferită.

Şi în sistemul public (bugetar) principiul este aplicabil în interiorul aceleiaşi ramuri, al aceluiaşi domeniu sau la acelaşi nivel, fiind posibile însă diferenţieri întemeiate obiectiv şi rezonabil între domenii sau niveluri, fără a fi vorba de existenţa unor discriminări.

Principiul egalităţii de tratament în stabilirea salariilor nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite, pentru situaţii diferite, justificate pe baza unor criterii raţionale şi obiective.

Instituirea unor reguli speciale, în considerarea unor situaţii deosebite, nu contravine principiului constituţional pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală, deoarece art. 41 alin. (4) din Constituţia României vizează doar excluderea oricărei discriminări în materia stabilirii sau modificării salariilor categoriilor de personal care au acelaşi fel al muncii, aceleaşi cerinţe şi condiţii de muncă şi aceleaşi atribuţii de serviciu, nu şi identitatea de tratament juridic.

În speţă, nu se poate vorbi de un tratament preferenţial ori de o discriminare în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, întrucât situaţiile nu sunt analoage sau comparabile.

Potrivit art. 45 din Codul muncii detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. în mod excepţional, prin detaşare se poate modifica şi felul muncii, dar numai cu consimţământul scris al salariatului.

Pe durata  detaşării  salariatul  beneficiază de drepturile  care îi  sunt  mai favorabile, fie de drepturile de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie de drepturile de la angajatorul la care este detaşat, dar drepturile cuvenite salariatului detaşat se acordă de angajatorul la care s-a dispus detaşarea.

In consecinţă, pe durata detaşării in cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, drepturile magistraţilor detaşaţi sunt achitate din bugetul acestuia iar nu din bugetul Ministerului Justiţiei, ca în cazul magistraţilor din instanţele judecătoreşti.

Potrivit art. 59 din Legea nr. 317/2004:

(1)     Finanţarea cheltuielilor curente şi  de capital  ale Consiliului  Superior al
Magistraturii se asigură de la bugetul de stat.

(2)           Bugetul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri
sunt cuprinse distinct în bugetul Consiliului Superior al Magistraturii.

(3)           Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii are calitatea de ordonator
principal de credite, care poate fi delegată secretarului general.

(4)    Bugetul pentru curţile de apel, tribunale, tribunale specializate şi judecătorii este
gestionat de către Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator
principal de credite.

În consecinţă, dacă Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât acordarea unor stimulente, în limita sumelor prevăzute în buget pentru acest scop, acestea nu pot fi distribuite decât personalului bugetat din fondurile Consiliului Superior al Magistraturii, iar nu altor categorii de personal.

Acest lucru nu presupune şi obligarea Ministerului Justiţiei să acorde stimulente personalului său în acelaşi cuantum, întrucât pentru stimularea personalului din sistemul justiţiei, sunt utilizate alte fonduri, stabilite în bugetul său, dacă este cazul.

În consecinţă, curtea a apreciat că în speţă nu există o discriminare între magistraţii şi grefierii detaşaţi în cadrul fondurile Consiliului Superior al Magistraturii şi personalul instanţelor judecătoreşti.

Se va discuta cu ocazia unei întâlniri ulterioare.

 

 

      37. Interpretarea diferită a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C. muncii a condus la pronunţarea unor soluţii diferite, în cadrul secţiei (Curtea de Apel Iaşi - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 40)

 

a) Într-o primă opinie  instanţa a dispus reintegrarea în postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă, chiar dacă în cauză existau dovezi certe că la momentul pronunţării soluţiei postul era efectiv desfiinţat.

b) Într-o altă opinie s-a reţinut că în cauză contestatoarea este îndreptăţită la repunerea părţilor în situaţia anterioară măsurii anulate de instanţă, în sensul plăţii drepturilor băneşti, aşa cum rezultă din art. 78 C. muncii.

Curtea a constatat însă imposibilitatea reintegrării contestatoarei, la momentul pronunţării deciziei, postul avut de contestatoare anterior concedierii fiind desfiinţat, iar activitatea întregii firme fiind sistată în integralitate.

Pentru a decide în acest sens, Curtea a avut în vedere că hotărârea judecătorească trebuie să fie dată în sensul în care ea produce efecte.

O hotărâre de reintegrare pe un post desfiinţat nu se va putea realiza decât scriptic, şi va fi urmată de o nouă procedură a concedierii pe temeiul art.65 din Codul muncii. În atare situaţie nu s-ar realiza decât o repunere formală în situaţia anterioară. Or, o hotărâre judecătorească, chiar şi în privinţa reintegrării trebuie să aibă un efect deplin în privinţa posibilităţii sale de punere în executare.

O altă interpretare ar duce la un paradox funcţional care constă în aceea că un drept stipulat în favoarea părţii într-o hotărâre să nu poate fi concretizat în practică şi, astfel, acest drept devine o obligaţie vidă de conţinut şi se  reduce la un „nudum jus”.

În susţinerea acestei argumentări, Curtea are în vedere şi dispoziţiile art.37 alin. (1) din Legea nr.  202/2002, cu modificările ulterioare, care prevăd „(2) Dacă nu este posibila reintegrarea în unitate sau la locul de munca a persoanei pentru care instanţa judecătorească a decis că i s-au modificat unilateral şi nejustificat, de către angajator, relaţiile sau condiţiile de muncă, angajatorul va plăti angajatului o despăgubire egală cu prejudiciul real suferit de angajat”.

Chiar dacă această lege vizează o situaţia particulară, aceea a sancţionării discriminării între sexe, sub aspectul posibilităţii de reintegrare, poate fi avută în vedere, prin analogie, în susţinerea raţionamentelor anterioare.

În atare situaţie salariatului concediat fără respectarea procedurii legale i se cuvin despăgubiri, în sensul art. 78 din Codul muncii, din momentul luării măsurii de către angajator şi până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul dispoziţiilor art. 304 ind.1 C. pr. iv. combinat cu art.312  C. pr. civ a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul celor reţinute.

 

            Se va discuta cu ocazia unei întâlniri ulterioare.

 

 

38. O altă problemă de drept interpretată diferit de către membrii secţiei şi care a condus la pronunţarea unor soluţii diferite de către completurile secţiei, au constituit-o dispoziţiile art. 53 şi 54 din Legea nr. 164/2001 privind competenţa de soluţionare a contestaţiilor privind pensiile militarilor, raportat la dispoziţiile art. 154, 155 şi 156 din Legea nr. 19/2000 (Curtea de Apel Iaşi - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 41)

 

a) Astfel, la nivelul Curţii de Apel Iaşi, într-o primă cauză, s-a interpretat că potrivit art. 155 şi 156 din Legea nr. 19/2000, competenţa revine Tribunalului Bucureşti.

La primul termen de judecată, Curtea de Apel a invocat  din oficiu, ca  motiv de ordine publică, în temeiul art. 306 alin. (2) C.pr.civ., excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi în soluţionarea pe fond a cauzei, raportat la dispoziţiilor art. 155 şi 156 din Legea nr. 19/2000.

Excepţia este fondată, din următoarele considerente:

Competenţa teritorială este relativă, însă nu şi în cazul în care legea specială conţine norme derogatorii. Astfel, în cazul conflictelor de asigurări sociale – cum este şi cel de faţă – competenţa este prevăzută în art. 155 şi 156 din Legea nr. 19/2000.

Este adevărat că, în prezenta cauză se contestă o măsură de executare silită dispusă de Ministerul Apărării – Direcţia Financiar Contabilă  prin decizia nr. 371/08.08.2008.

Însă, în lipsa unor prevederi exprese în Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat (cum sunt cele privitoare la atacarea deciziilor de stabilire a dreptului de pensie/respingerea  cererii de pensionare prevăzută în art. 53,54), se aplică regulile de competenţă materială şi teritorială cuprinse în art. 154, 155 şi 156 din Legea nr. 19/2000, lege-cadru în materia asigurărilor sociale.

Potrivit art. 154 şi 155 lit. b din Legea nr. 19/2000, tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind contestaţiile împotriva măsurilor de executare silită, iar în conformitate cu dispoziţiilor art. 156 din Legea nr. 19/2000, cererile îndreptate împotriva CNPAS sau împotriva caselor teritoriale de pensii se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul. Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.

În speţă, nefiind vorba de o cerere îndreptată împotriva CNPAS sau a casei teritoriale de pensii, ci împotriva Ministerului Apărării –Direcţia Financiar Contabilă, competenţa teritorială revine instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtei, aşa cum prevede art. 156 teza a II-a din Legea 19/2000.

În atare condiţii, constatând incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct.3 C. pr. civ., respectiv că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe, în temeiul dispoziţiile art. 312 alin. (6) C. pr. civ., cu referire la art. 2 pct. 4 C. pr. civ. şi art. 155 şi 156 teza a 2-a din Legea nr. 19/2000, Curtea de Apel a admis recursul declarat de Ministerul Apărării Naţionale, a casat în tot sentinţa civilă 1870/19.11.2008 a Tribunalului Iaşi şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, în a cărui rază teritorială îşi are sediul pârâtul.

b) Într-o altă opinie instanţa a reţinut că fiind vorba de o competenţă teritorială, competenţa este relativă şi atâta timp cât nu a fost invocată de parte, nu poate fi invocată din oficiu.

Problema a fost soluţionată în mod neunitar şi de Î.C.C.J. care, prin două decizii pronunţate în regulator de competenţă, a dat soluţii diferite. În acest sens menţionăm decizia civilă nr. 964 din 7 martie 2008 pronunţată în dosarul nr. 6063/99/2007 de către Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, prin care s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului la Tribunalul Iaşi, deci la domiciliul contestatorului, în timp ce, prin decizia civilă nr. 6596 din 3 noiembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 206/99/2008 de către Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală a I.C.C.J. s-a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, deci la sediul social al pârâtului – Ministerul Apărării Naţionale.

 

Prima opinie a fost considerată ca fiind opinia corectă.

 

      39. O altă problemă ce a fost interpretată diferit şi a condus la pronunţarea unor soluţii diferite în cadrul Secţiei pentru Conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost cea privind competenţa de soluţionare a litigiilor controlorilor financiari (Curtea de Apel Iaşi - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 42)

 

a) Într-o primă opinie s-a considerat că în soluţionarea acestor litigii competenţa revine instanţei de contencios administrativ.

Astfel, în unele dosare, cauzele au fost trimise spre soluţionare secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Iaşi .

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea primei instanţe, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. pr. civ., curtea de apel a constatat următoarele:

Intimaţii-reclamanţi P.V., C.L., C.Lv., C.V., G.E., M.I., M.F., P.M., P.M., S.R., Ş.G., Ţ.G., V.D., D.C., V.M. au îndeplinit, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 217/2008, publicată în M. Of. nr. 724 din 24 octombrie 2008, funcţia de controlori financiari în cadrul Curţii de Conturi a României.

Anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 217/2008, Legea nr. 94/1992 prevedea, în art. 111, că numirea controlorilor financiari se face de către preşedintele Curţii de Conturi şi că aceştia sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute la art. 107 alin. 2, 3 şi 4.

Art. 113 prevedea imposibilitatea cercetării, reţinerii, arestării sau trimiterii în judecată contravenţională sau penală a controlorilor financiari, fără aprobarea plenului Curţii de Conturi, iar art. 114 stabilea norme de competenţă specială, în cazul infracţiunilor săvârşite de controlorii financiari.

Art. 115 alin. (2), referindu-se la incompatibilităţile la care este supus personalul de specialitate, trimitea în mod direct la Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin (1) din Legea nr. 188/1999, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică  centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome. Art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. b din Statutul funcţionarilor publici, funcţiile publice se clasifică în funcţii publice din clasa  I, funcţii publice din clasa a II-a şi funcţii publice din clasa a III-a. Acelaşi criteriu a fost avut în vedere şi la remunerarea activităţii prestate de controlorii financiari, art. 3 din O.U.G. nr. 160/2000 prevăzând că indemnizaţia lunară este unica formă de remunerare a acestora, diferenţiată, conform Anexei 2 a), în raport cu clasele I-III ale funcţiei îndeplinite.

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, se desprinde concluzia că funcţia de controlor financiar, în care intimaţii au fost numiţi, este o funcţie publică.

Aceeaşi concluzie se poate desprinde şi din dispoziţiile Legii nr. 94/1992, aşa cum sunt în vigoare în prezent, după modificările intervenite prin Legea nr. 217/2008.

Astfel, potrivit art. 115 din acest act normativ, personalul cu funcţii de conducere este numit de plenul Curţii de Conturi, iar celelalte categorii de personal, de preşedintele Curţii, iar potrivit art. 111, auditorii publici externi sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de Codul etic al profesiei, iar persoanele care au îndeplinit funcţia de controlor financiar sau auditor public extern pe o durată de cel puţin 14 ani în cadrul Curţii de Conturi beneficiază la data pensionării de pensii de serviciu, în condiţiile prevăzute de lege pentru funcţionarul public parlamentar.

Art. 1111 alin. (1) prevede că personalul de specialitate al Curţii de Conturi, inclusiv cel cu funcţii de conducere, este supus mobilităţii în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, prin modificarea raporturilor de serviciu. Mobilitatea se realizează pentru eficientizarea activităţii Curţii de Conturi şi în interesul personalului acesteia, pentru dezvoltarea carierei profesionale. Aşadar, se face vorbire despre raporturile de serviciu, specifice funcţionarului public, deşi, în art. 11 lit. e din Legea nr. 94/1992, auditorul public extern este definit ca “persoană angajată în cadrul Curţii de Conturi, care desfăşoară activităţi specifice de audit extern în sectorul public”, aceasta în condiţiile în care funcţia de auditor este prevăzută expres în anexa la Legea nr. 188/1999 ca fiind o funcţie publică de execuţie.

Prin urmare, reţinând calitatea intimaţilor de funcţionari publici şi având în vedere dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, conform cărora  cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe, se constată că sentinţa civilă nr. 193 din 21.02.2008 a fost pronunţată de Tribunalul Vaslui cu încălcarea competenţei altei instanţe.

Avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 312 alin. (2) şi alin. (6) C. pr. civ. şi art. 81 alin. (2) lit. a din Legea nr. 168/1999, se vor admite recursurile şi se va casa în tot sentinţa, cauza fiind trimisă, spre competentă soluţionare, potrivit art. 3 pct. 1 C.pr.civ., Curţii de Apel Iaşi-Secţia contencios administrativ şi fiscal.

b) Într-o altă opinie, s-a reţinut competenţa secţiei de conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţa reţinând că în raport de dispoziţiile O.U. G. nr. 43/2006 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, persoanele numite în funcţie de controlori financiari devin auditori publici, fiind astfel excluşi din categoria funcţionarilor publici.

Cea de a doua opinie a fost considerată ca fiind corectă. A se vedea decizia Curţii constituţionale nr. 544/2006.

 

40. Soluţionarea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de reclamanţi - cadre didactice în litigiile reprezentând drepturi băneşti (Curtea de Apel Piteşti - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 38)

 

a) Într-o opinie majoritară este admisă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, petit formulat de reclamanţi - cadre didactice, cu motivarea, în esenţă, că atribuţiile acestei instituţii, prevăzute de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, constau în pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare şi ale legilor privind aprobările contului general de execuţie, în luarea măsurilor necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare.

De asemenea se arată în motivare că, cheltuielile efectuate de la bugetul de stat, începând cu data de 1.01.2001, pentru finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat se regularizează cu bugetele locale, după aprobarea legii bugetului de stat pe anul 2001, în termen de 60 de zile de la data publicării prezentei ordonanţe de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, la propunerea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Ministerului Administraţiei Publice şi Ministerului Finanţelor Publice, Guvernul urmând să aprobe Norme Metodologice pentru finanţarea învăţământului preuniversitar de stat.

Se concluzionează că în limitele competenţei ce-i revin Ministerului Finanţelor în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 486/2006 a bugetului de stat, Ministerul Finanţelor Publice trebuie obligat să aloce fondurile băneşti municipiului pentru plata drepturilor salariale în favoarea reclamanţilor.

 

b) Într-o opinie minoritară se respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, cu motivarea, în sinteză, că atribuţii strict legate de execuţia bugetelor instituţiilor de învăţământ preuniversitar de stat au ordonatorul principal de credite al bugetului local – primarul, în calitate de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale, despre al cărui buget este vorba – instituţia de învăţământ la care sunt arondate ale unităţi de învăţământ şi, în fine, instituţia de învăţământ cu personalitate juridică.

Se mai arată că ceea ce se suportă de la bugetul de stat pentru finanţarea de bază din învăţământul preuniversitar de stat nu priveşte categoria de personal, astfel că plata drepturilor salariale ale cadrelor didactice se finanţează, aşa cum se prevede în teza întâia din  art.1 din Normele Metodologice pentru finanţarea învăţământului preuniversitar de stat, de la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale.

În concluzie, instanţa precizează că nu au incidenţă în speţă dispoziţiile legii bugetului de stat privitoare la procedura de repartizare de la bugetul de stat a sumelor defalcate din T.V.A. pe unităţi administrativ-teritoriale, astfel că Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală în aceste litigii, iar cererea de chemare în garanţie a acestei instituţii trebuie respinsă.

 

Se va discuta cu ocazia unei întâlniri ulterioare.

 

41. Curtea de Apel Ploieşti a transmis următoarea problemă de drept cu rugămintea de a fi analizată, menţionând că aceasta a generat o practică neunitară la nivelul mai multor curţi de apel:

 

În privinţa stagiului de cotizare, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat în Secţiile Unite decizia în interesul legii nr. 40 din 22.09.2008, efectele acestuia fiind obligatorii pentru instanţele de judecată pentru problema de drept supusă interpretării, practica curţilor de apel din România este în continuare diferită, în sensul că unele instanţe consideră că trebuie luat în considerare la determinarea punctajului mediu anual, un stagiu de cotizare de 20 de ani, iar altele un stagiu de 30 de ani, în interpretarea aceloraşi texte legale şi a deciziei în interesul legii deja pronunţate.

Anexăm în acest sens, astfel cum ne-au fost comunicate, decizia în interesul legii nr. 40/22.09.2008, decizia nr. 1286/10.06.2009 a Curţii de Apel Ploieşti şi decizia nr. 1895/25.03.2009 a Curţii de Apel Bucureşti.

 

      Se va discuta cu ocazia unei întâlniri ulterioare.

 

42.  O altă problemă de drept pe care Curtea de Apel Ploieşti  a supus+o spre analizare este aceea referitoare la dreptul de opţiune pentru pensia militară.

Această instanţă consideră că dreptul mai-sus amintit este stabilit de legiuitor numai pentru cadrele militare în activitate şi care, îndeplinind cerinţele necesare pensionării, pot opta pentru una din cele două pensii la care ar fi îndreptăţiţi.

În adresa transmisă de Curtea de Apel Ploieşti se menţionează că alte instanţe consideră că pensionarii pentru limită de vârstă pot deveni beneficiari ai dreptului la pensia militară ca urmare a exprimării opţiunii, fiind că nimic nu împiedică transferarea acestor drepturi dintr-un sistem în altul. Ataşăm, în acest sens, astfel cum ne-au fost transmise, decizia nr. 1747/6.10.2009 a Curţii de Apel Ploieşti şi decizia nr. 4845R/29.06.2009 a Curţii de Apel Bucureşti.

 

            Se va discuta cu ocazia unei întâlniri ulterioare.

 

43. Acordarea către personal didactic, didactic auxiliar şi nedidactic a salariului de bază potrivit art. 40 din Contractul colectiv de muncă (Curtea de Apel Suceava - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 44)

 

a) Într-o primă opinie, s-a considerat că personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic le sunt aplicabile dispoziţiile art. 40 din contractul colectiv de muncă pe anii 2007 – 2010, în sensul că „salariul de bază minim brut negociat pentru un program de lucru complet de 170 de ore, în medie, este de 440 lei începând cu 1.01.2007”.

S-a arătat în acest sens că, potrivit  art. II alin. (1) lit. d din Legea nr. 130/1996 privind contractele colective, „clauzele CCMUN îşi produc efectele pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ţară”, inclusiv salariaţilor din sectorul bugetar.

Deşi art. 12 alin. 1 teza a II a stipulează că prin contracte colective de muncă nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale, această regulă nu se aplică şi pârâtului din speţă, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, întrucât se află într-o situaţie de excepţie, negociind şi semnând CCMUN.

 

b) Într-o altă opinie, s-a considerat că, într-adevăr, contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, se aplică pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ţară, aşa cum impune art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 130/1996 şi art. 241 alin. (1) lit. d din Codul muncii,  însă numai în ce priveşte clauzele care reglementează alte drepturi şi facilităţi, nu şi clauzele care reglementează salariul de bază, întrucât acesta, în cazul reclamanţilor, este stabilit prin dispoziţii legale operând interdicţia prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996.

Mai mult, ţinând cont de dispoziţiile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 „Clauzele contractelor colective de muncă pot stabilite numai în limitele şi condiţiile prevăzute de prezenta lege”.

           

Se va discuta ulterior pronunţării Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

 

44. Aplicarea dispoziţiilor art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, referitor la stabilirea stagiului complet de cotizare utilizat pentru determinarea punctajului mediu anual în operaţiunile de recalculare a pensiilor în sistemul public, pentru persoanele ale căror drepturi de pensii s-au deschis în perioada 1.07.1977 – 31.03.2001 în baza Legii nr. 3/1977 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă (Curtea de Apel Suceava - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 45)

S-a analizat decizia nr. 40 din 22.09.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a soluţionat recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ privitor la această chestiune.

Discuţiile s-au cantonat asupra dispozitivului acestei decizii, din care rezultă că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual în operaţiunile de recalculare a pensiilor în sistemul public, este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, care de fapt reglementează vârsta de pensionare a persoanelor ce au desfăşurat activităţi în grupe speciale de muncă şi nu stagiul de cotizare.

Concluzia a fost aceea că, singurele facilităţi oferite de Legea nr. 3/1977 persoanelor care au lucrat în grupa I sau II de muncă sunt acordarea sporului de grupă şi posibilitatea pensionării înainte de împlinirea vârstei standard, dispoziţiile art. 14 din acest act normativ neavând semnificaţia reducerii stagiului de cotizare utilizat la recalcularea pensiei, el fiind cel de 30 de ani.

Ca atare, este lipsită de relevanţă împrejurarea că, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, stagiul de cotizare complet a fost stabilit la 20 de ani pentru aceste grupe de muncă.

Aşadar, pentru persoanele ale căror drepturi la pensie s-au deschis în intervalul 1.07.1977 – 31.03.2001, stagiul complet de cotizare, utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977, în speţă, în cazul persoanelor ce au desfăşurat activităţi în grupa I şi II de muncă, de 30 de ani.

 

Se corelează cu problema de la punctul 41. Se va examina cu ocazia unei întâlniri ulterioare.

 

45. Aplicarea dispoziţiilor art. 40 din Contractul colectiv de muncă nr. 2895/21.12.2006 unic la nivel  naţional pe anii 2007-2010, la stabilirea drepturilor salariale cuvenite personalului din învăţământul preuniversitar (Curtea de Apel Suceava - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 46)

a) Într-o primă opinie, s-a considerat că începând cu data de 1 ianuarie 2007 drepturile salariale pentru personalul din învăţământ se stabilesc prin raportare la salariul minim  brut negociat prevăzut  de art. 40 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010.

În motivarea acestor soluţii, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 11 şi 30 din Legea nr. 130/1996, republicată, art. 236 alin. (4), art. 238 alin. (2), art. 239, art. 241 alin. (1) lit. d) şi art. 243 din Codul muncii,  contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional constituie legea părţilor, reprezentând izvor de drept,  executarea sa este obligatorie, iar dispoziţiile sale produc efecte directe în planul drepturilor şi obligaţiilor părţilor din contractele individuale de muncă.

Contractul colectiv de muncă se aplică tuturor salariaţilor încadraţi la toţi angajatorii din ţară, chiar dacă prevederile sale nu au fost cuprinse în contractele individuale de muncă sau contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior.

Pe de altă parte, contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă.

Or, prin art. 40 alin. (4) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei cu nr. 2895 din 29 decembrie 2006, s-a stabilit, începând cu 1 ianuarie 2007, un salariu de bază minim brut negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore, în medie, de 440 lei, adică 2,59 lei/oră.

Prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996,  republicată  şi art. 3 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, s-a stabilit că se pot încheia contracte colective de muncă şi pentru salariaţii instituţiilor publice, însă prin acestea nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziţiile legale.

S-a apreciat, însă, că aceste dispoziţii trebuie interpretate prin raportare şi la prevederile art. 8 alin (4) din Legea nr. 130/1996 republicată şi la cele cuprinse în art. 239 din Codul muncii, potrivit cărora, la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal, iar clauzele contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional produc efecte faţă de toţi salariaţii, indiferent de data angajării sau afilierea  la o organizaţie sindicală.

Salarizarea cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar se realizează potrivit dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 128/1997 care arată, în alin. (1), că salariul personalului didactic se compune din salariul de bază, stabilit conform legii şi o parte variabilă, constând în adaosuri, sporuri şi alte drepturi salariale suplimentare.

Salariile de bază pentru personalul didactic şi didactic auxiliar se stabilesc pe baza următoarelor elemente:

a)      valoarea coeficientului de multiplicare 1,000;

b)      coeficienţii de multiplicare prevăzuţi în anexele 1 şi 2 care fac parte integrantă din lege.

 Potrivit art. 48 alin. (4) din acelaşi act normativ, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 se stabileşte anual prin hotărâre a Guvernului, după aprobarea legii bugetului de stat, în limita fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru cheltuielile cu salariile, în vederea realizării obiectivelor, programelor şi proiectelor stabilite.

În Anexa 2 la Legea nr. 128/1997 sunt indicate valorilor coeficienţilor de multiplicare 1,000 pentru personalul didactic din învăţământul preuniversitar, defalcat pe trei perioade, respectiv: ianuarie-martie 2007, aprilie-septembrie 2007 şi octombrie–decembrie 2007.

Prin aplicarea acestei formule de calcul, salariul de bază al cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar este inferior valorii stabilite prin Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, pentru salariul minim brut negociat, la această valoare ajungându-se numai după aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 11/2007 prin Legea nr. 220/2007 şi modificarea Anexei nr. 2 a Legii nr. 128/1997, cu începere de la 1 octombrie 2007.

Ca atare, în perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 2007, salariile de bază ale personalului din învăţământul preuniversitar au fost stabilite sub cuantumul salariului de bază minim brut negociat, deşi, având valoare minimală, drepturile negociate şi reglementate prin contractul colectiv de muncă încheiat la cel mai înalt nivel trebuie respectate şi aplicate de  toţi partenerii sociali, în negocierile colective la nivele inferioare şi, în egală măsură, de instituţiile bugetare, precum şi de cele cu putere de legiferare, prin actele normative pe care le edictează.

Prin instituirea unui salariu minim brut pentru anumite categorii de salariaţi, inferior salariului minim brut negociat la nivelul întregii ţări se instituie un tratament discriminatoriu care nu este justificat de un scop legitim, legiuitorul neputând institui mai multe valori pentru salariul minim brut pe ţară, în mod diferit, pentru diverse sectoare de activitate.

 

b) Într-o  a doua opinie, s-a considerat că,  dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 101 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, trebuie interpretate prin corelare cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din acelaşi contract şi cu art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicată care înlătură în mod expres de la negociere clauzele referitoare la  drepturile salariaţilor din instituţiile bugetare, a căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Ca atare, prevederile art. 40 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional nu sunt incidente în cazul salariaţilor din sectorul bugetar ale căror drepturi salariale sunt stabilite prin acte normative, ci îşi găsesc aplicarea numai pentru determinarea salariilor personalului care negociază drepturile salariale prin contractele colective şi individuale de muncă.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 157 alin. (2) din Codul muncii, sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

Cadrul legal în privinţa salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar este reprezentat de Legea învăţământului nr. 84/1995, Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic şi, începând cu data de 1 ianuarie 2007, Ordonanţa de Guvern nr. 11/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului didactic din învăţământ, acte normative în care este prevăzut cuantumul salariilor de bază, sporurilor şi indemnizaţiilor de care beneficiază aceste categorii profesionale.

Pentru personalul nedidactic din unităţile de învăţământ, salariile de bază se stabilesc între limite minime şi maxime aferente funcţiilor din anexele Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar.

Soluţie : dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 101 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, trebuie interpretate prin corelare cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din acelaşi contract şi cu art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicată care înlătură în mod expres de la negociere clauzele referitoare la drepturile salariaţilor din instituţiile bugetare, a căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Ca atare, prevederile art. 40 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional nu sunt incidente în cazul salariaţilor din sectorul bugetar ale căror drepturi salariale sunt stabilite prin acte normative, ci îşi găsesc aplicarea numai pentru determinarea salariilor personalului care negociază drepturile salariale prin contractele colective şi individuale de muncă, astfel încât cererile personalului din învăţământul preuniversitar pentru acordarea diferenţelor salariale rezultate din aplicarea in ceea ce ii priveşte a acestor dispoziţii legale se impun a fi respinse.

 

Se corelează cu problema de la punctul 43. Se va examina cu ocazia unei întâlniri ulterioare.

 

 

 

46. Data de la care coeficienţii de multiplicare utilizaţi pentru calculul drepturilor salariale ale personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar se majorează la valoarea prevăzută de Legea nr. 220/2007 pentru aprobarea  OG nr. 11/2007 (Curtea de Apel Suceava - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 47)

 

S-au exprimat două opinii:

a) Unele instanţe de judecată au considerat că la stabilirea drepturilor salariale cuvenite personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar, coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de Ordonanţa de  Guvern nr. 11/207, astfel cum au fost modificaţi prin Legea de aprobare nr. 220/2007 urmează să se aplice începând cu data de 1 ianuarie 2007.

În motivare, s-a reţinut că prin art. 1 alin. (1)  lit. b) din Ordonanţa de  Guvern nr. 11/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalul didactic din învăţământ, salarizat potrivit Legii nr. 128/1997, s-a prevăzut că valoarea coeficientului de multiplicare pentru funcţiile didactice stabilite în anexele 1.2, 2 şi 3 va fi majorată în trei etape, respectiv: 1 ianuarie – 31 martie 2007, 1 aprilie – 30 septembrie 2007 şi 1 octombrie – 31 decembrie 2007.

Potrivit art. 9 din această ordonanţă, dispoziţiile sale urmau să se aplice începând cu drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2007.

Ordonanţa Guvernului nr. 11/2007 a fost aprobată prin Legea nr. 220/2007 care a modificat anexele 1.1, 1.2, 2, 3 şi 4 ale ordonanţei, în privinţa coeficienţilor de multiplicare, insă etapele de aplicare au rămas aceleaşi.

De asemenea, dispoziţiile art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/2007 au rămas nemodificate.

Or, faţă de prevederile art. 60 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, republicată, dispoziţiile legale de modificare a coeficienţilor de multiplicare, detaliaţi pe funcţii, grade didactice şi vechime în învăţământ, prevăzuţi de Legea nr. 220/2007 se încorporează în actul  normativ aprobat  (Ordonanţa de Guvern nr. 11/2007),  identificându-se cu acesta de la data intrării sale  în vigoare.

Ca atare, dispoziţiile Ordonanţei de  Guvern nr. 11/2007, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 220/2007 trebuie aplicate de la data de 1 ianuarie 2007, iar nu de la data de 20 iulie 2007.

În susţinerea acestui punct de vedere au fost invocate şi prevederile art. 115 alin. (8) din Constituţie, precum şi ale art. 53 din Legea nr. 24/200 republicată, care dispun ca în cazul legilor de aprobare sau de respingere a ordonanţelor guvernului, să se precizeze, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.

 S-a arătat că principiul neretroactivităţii legii trebuie aplicat şi prin coroborare cu aceste dispoziţii  evocate anterior,  astfel încât, în măsura în care legea de aprobare a ordonanţei guvernului nu a modificat textul referitor la momentul aplicării sale, se consideră că şi legea de aprobare se aplică din acelaşi moment, ca şi actul normativ aprobat;

b) Alte instanţe au considerat că noii coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de Ordonanţa Guvernului nr. 11/2007, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 220/2007 urmează să se aplice de la data intrării în vigoare a legii de aprobare, determinată potrivit art. 78 din Constituţie, respectiv 20 iulie 2007.

S-a arătat că potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 din Codul civil, legea dispune numai pentru viitor şi nu are putere retroactivă, cu excepţia legii penale sau contravenţionale  mai favorabile.

De altfel, potrivit art. 60 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, republicată, dispoziţiile de modificare şi completare se încorporează de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta şi în lipsa unei menţiuni exprese, în sensul că noii coeficienţi de multiplicare se aplică începând cu luna ianuarie 2007, stabilirea drepturilor salariale majorate prin utilizarea noilor valori prevăzute de Legea nr. 220/2007 se face doar de la data intrării sale în vigoare, iar nu retroactiv.

 

Soluţie : faţă de prevederile art. 60 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, republicată, dispoziţiile legale de modificare a coeficienţilor de multiplicare, detaliaţi pe funcţii, grade didactice şi vechime în învăţământ, prevăzuţi de Legea nr. 220/2007 se încorporează în actul normativ aprobat (Ordonanţa de Guvern nr. 11/2007), identificându-se cu acesta de la data intrării sale în vigoare.

Ca atare, dispoziţiile Ordonanţei de Guvern nr. 11/2007, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 220/2007 trebuie aplicate de la data de 1 ianuarie 2007, iar nu de la data de 20 iulie 2007.

 

Opinia exprimată la punctul b) a fost considerată ca fiind corectă.

 

47. Acordarea diferenţelor salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale de 2%, 5%, 11% în conformitate cu art. 1, 2, 3 şi 4 din O.G. nr. 10/2007 personalului din justiţie (Curtea de Apel Suceava - reluare din şedinţa de la data de 25.11.2009, punctul 48)

a) Într-o  primă opinie se susţine că majorările salariale acordate prin O.G. nr. 10/2007, O.G. nr. 16/2007 şi O.G. nr. 27/2007 nu au avut în vedere atribuţiile specifice fiecărei funcţii în parte, ci deprecierea monedei naţionale şi scăderea nivelului de trai ca urmare a inflaţiei, efectele negative ale acestora fiind resimţite de către fiecare salariat  al statului şi nu numai de categoriile care au beneficiat de aceste majorări.

   Astfel, aceste majorări salariale nu au fost stabilite în considerarea condiţiilor specifice de numire, funcţionare şi eliberare din funcţie sau mai ales a atribuţiilor profund diferite pe care le au anumite categorii de persoane.

   Legiuitorul poate stabili drepturi diferite, drepturi care sunt indisolubil legate de rolul, răspunderea, complexitatea şi privaţiunile inerente fiecărei funcţii în parte şi fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului egalităţii reglementat de art. 16 din Constituţie şi de reglementările internaţionale.

   Or, în condiţiile în care nu au fost avute în vedere aceste criterii, ci deprecierea monedei naţionale şi scăderea nivelului de trai, resimţite de fiecare categorie profesională, indiferent de nivelul salariului sau de creşterile salariale de care ar fi beneficiat, reclamanţilor li se cuvin creşterile salariale prevăzute de O.G. 10/2007.

   b) Potrivit unei alte opinii,  aceste cereri întemeiate  pe OG nr. 137/2000 se impun a fi respinse ca nefondate, mai întâi pentru  că elementele de bază pentru existenţa unei discriminări nu sunt întrunite iar pe de altă parte, prin Deciziile nr. 819-821 din 3 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale, s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unui act normativ cu putere de lege constatând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască  cu norme create pe  cale judiciară sau cu  prevederi cuprinse în alte acte normative.

Opinia exprimată la punctul b) a fost considerată ca fiind corectă.

 

 

 

Întocmit, Cristina Ben Ezra, secretar al comisiei

Sursa: Juridice.ro

Un comentariu:

  1. Ci care au lucrat in grupa 1 de munca si au beneficiat de prevederile legi 226/2006 vor beneficia de recalcuare comform legi unice a pensilor? ast ras!

    RăspundeţiȘtergere