sâmbătă, 20 iunie 2009

Hotararea de Guvern privind aprobarea normelor de implementare a programului "Prima casa"

Guvernul Romaniei

Hotarare nr. 717 din 17/06/2009
privind aprobarea normelor de implementare a programului "Prima casa"

Publicata in Monitorul Oficial nr. 418 din 18/06/2009

In temeiul art. 108 din Constitutia Romaniei, republicata, si al art. 1 alin. (5) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 60/2009 privind unele masuri in vederea implementarii programului "Prima casa",

Guvernul Romaniei adopta prezenta hotarare.

Art. 1. -

(1) In scopul facilitarii accesului persoanelor fizice la achizitia unei locuinte prin contractarea de credite, se aproba normele de implementare a programului "Prima casa", denumit in continuare programul, cuprinse in anexa nr. 1.

(2) Programul, definit ca program guvernamental, are urmatoarele caracteristici:

a) caracter national, determinat de aplicabilitatea acestuia pe intregul teritoriu al tarii;

b) caracter social, reprezentat de interventia statului in procesul de garantare a creditelor contractate de persoanele fizice pentru achizitia de locuinte.

Art. 2. - Beneficiarii pot achizitiona in cadrul programului urmatoarele tipuri de locuinte:

a) locuinta finalizata;

b) locuinta care urmeaza sa se construiasca;

c) locuinta aflata in faza de constructie, denumita in continuare constructie la rosu.

Art. 3. - Criteriile de eligibilitate pentru beneficiarii care achizitioneaza locuinte prevazute la art. 2 si pentru finantatori sunt prevazute in anexa nr. 2.

Art. 4. - Ministerul Finantelor Publice, Ministerul Intreprinderilor Mici si Mijlocii, Comertului si Mediului de Afaceri si Ministerul Administratiei si Internelor sunt imputernicite sa duca la indeplinire prevederile prezentei hotarari.

Art. 5. - Anexele nr. 1 si 2 fac parte integranta din prezenta hotarare.

PRIM-MINISTRU
EMIL BOC

Contrasemneaza:

---------------
Ministrul finantelor publice,
Gheorghe Pogea
p. Ministrul intreprinderilor mici si mijlocii, comertului
si mediului de afaceri,
Marin Gheorghe,
secretar de stat
Viceprim-ministru, ministrul administratiei si internelor,
Dan Nica

Bucuresti, 17 iunie 2009.

Nr. 717.

ANEXA Nr. 1

NORME
de implementare a programului "Prima casa"

ANEXA Nr. 2

CRITERII
de eligibilitate pentru beneficiarii care achizitioneaza locuinte
finalizate, care urmeaza sa se construiasca sau aflate in faza
de constructie la rosu si pentru finantatori

RIL-stabilirea organului judiciar competent sa solutioneze plangerea persoanei nemultumite in ipoteza in care prim-procurorul a admis-o+NUP

Decizie nr. 1 din 19/01/2009 pentru examinarea recursului in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie in legatura cu stabilirea organului judiciar competent sa solutioneze plangerea persoanei nemultumite in cazul in care prim-procurorul a admis-o, a infirmat rezolutia sau ordonanta procurorului care a dat tot o solutie de netrimitere in judecata

Publicata in Monitorul Oficial nr. 418 din 18/06/2009

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
- SECTIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 1
din 19 ianuarie 2009

Dosar nr. 33/2008

Sub presedintia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie,

Inalta Curte de Casatie si Justitie, constituita in Sectii Unite, in conformitate cu dispozitiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, s-a intrunit pentru a examina recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie in legatura cu stabilirea organului judiciar competent sa solutioneze plangerea persoanei nemultumite in cazul in care prim-procurorul a admis-o, a infirmat rezolutia sau ordonanta procurorului care a dat tot o solutie de netrimitere in judecata.

Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicata, fiind prezenti 88 de judecatori din totalul de 117 aflati in functie.

Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul in interesul legii, punand concluzii pentru admiterea acestuia in sensul ca plangerea impotriva solutiei prim-procurorului prin care a infirmat rezolutia sau ordonanta procurorului si a dat tot o solutie de netrimitere in judecata se solutioneaza de catre procurorul ierarhic superior.

SECTIILE UNITE,

deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:

In practica instantelor de judecata nu exista un punct de vedere unitar in legatura cu stabilirea organului judiciar competent sa solutioneze plangerea persoanei nemultumite in ipoteza in care prim-procurorul a admis-o, a infirmat solutia procurorului si a dat tot o solutie de netrimitere in judecata.

Astfel, unele instante s-au considerat competente sa judece aceste plangeri si le-au solutionat pe fond.

Alte instante, dimpotriva, cu privire la acelasi aspect, au apreciat ca plangerea impotriva solutiei prim-procurorului prin care a infirmat rezolutia sau ordonanta procurorului si a dat tot o solutie de netrimitere in judecata se solutioneaza de catre procurorul ierarhic superior.

In motivarea acestei solutii s-a retinut ca, potrivit alin. 1 al art. 2781 din Codul de procedura penala, instanta de judecata este competenta sa solutioneze plangerea impotriva solutiei de netrimitere in judecata numai daca aceasta a fost mentinuta de procurorul ierarhic superior prin respingerea plangerii, conform art. 275-278 din acelasi cod.

Aceste din urma instante au interpretat si au aplicat corect dispozitiile legii.

Potrivit dispozitiilor art. 2781 alin. 1 din Codul de procedura penala, dupa respingerea plangerii facute conform art. 275-278 din Codul de procedura penala impotriva rezolutiei de neincepere a urmaririi penale sau a ordonantei, ori, dupa caz, a rezolutiei de clasare, de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale date de procuror, persoana vatamata, precum si orice alte persoane ale caror interese legitime sunt vatamate pot face plangere la judecatorul de la instanta careia i-ar reveni, potrivit legii, competenta sa judece cauza in prima instanta.

Totodata, art. 278 alin. 1 si 2 din Codul de procedura penala stabileste competenta de solutionare a plangerilor formulate impotriva masurilor luate sau actelor efectuate de procuror, in favoarea procurorului ierarhic superior celui care a adoptat actul contestat de catre parte.

Procedura de control pe cale ierarhica, in cadrul unitatii de parchet, constituie, in cazul solutiilor de netrimitere in judecata, o etapa prealabila declansarii verificarii actului de catre instanta, in procedura speciala reglementata de art. 2781 din Codul de procedura penala.

Dispozitiile art. 2781 alin. 1 din Codul de procedura penala prevad expres succesiunea etapelor care preced declansarea controlului judecatoresc si conditioneaza sesizarea instantei de confirmarea de catre procurorul ierarhic superior a solutiei de netrimitere in judecata cuprinse in rezolutie sau ordonanta.

Rezulta, asadar, ca persoana vatamata, precum si orice alte persoane ale caror interese legitime sunt vatamate beneficiaza de verificarea in doua etape a solutiei date de procuror, astfel:

-controlul intern, declansat in aplicarea principiului subordonarii ierarhice, potrivit art. 132 alin. (1) din Constitutia Romaniei, republicata, in cadrul parchetului din care face parte procurorul care a dat solutia de netrimitere in judecata; si

-controlul judecatoresc, initiat prin formularea, in termenul prevazut de art. 2781 alin. 1 din Codul de procedura penala, a unei plangeri adresate instantei careia i-ar reveni competenta sa solutioneze cauza in fond.

In situatia particulara in care solutia de netrimitere in judecata este infirmata de catre primul procuror in procedura prevazuta de art. 278 alin. 2 si 3 din Codul de procedura penala, solutia acestuia din urma urmeaza a fi supusa controlului ierarhic din ratiuni ce tin atat de respectarea principiului controlului si subordonarii ierarhice, dar si a dreptului partii de a beneficia de un dublu control al solutiilor de netrimitere in judecata, astfel dupa cum s-a aratat anterior.

Solutia infirmata de procurorul ierarhic superior nu mai are nicio putere, astfel ca prin adoptarea de catre acesta din urma a unei solutii de netrimitere in judecata - diferita sau identica in continut, intemeiata pe motivele invocate in plangerea petentului sau pe alte motive - ne vom afla din nou in prima etapa a procedurii ce presupune, cu necesitate, verificarea acestei solutii pe cale ierarhica.

Atacarea direct in instanta a solutiei de netrimitere in judecata, adoptata de primul procuror in absenta confirmarii acesteia de procurorul ierarhic superior, potrivit art. 278 alin. 2 si 3 din Codul de procedura penala, echivaleaza cu prematura sesizare a instantei prin plangere.

De la aceasta regula legea nu a prevazut decat o singura exceptie, reglementata de dispozitiile art. 2781 alin. 2 din Codul de procedura penala, cea in care procurorul ierarhic superior nu solutioneaza, in termenul prevazut de art. 277 din Codul de procedura penala, plangerea formulata impotriva solutiei de netrimitere in judecata adoptata de primul procuror, corelativ infirmarii rezolutiei sau ordonantei date initial.

Exclusiv in aceasta situatie, partea careia art. 2781 din Codul de procedura penala ii recunoaste legitimitate procesuala activa are dreptul de a se adresa direct instantei, exceptia mentionata fiind insa de stricta interpretare si aplicare.

In consecinta, in temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, si ale art. 4142 din Codul de procedura penala, urmeaza a se admite recursul in interesul legii si a se stabili ca organul judiciar competent a solutiona plangerea impotriva rezolutiei sau ordonantei prim-procurorului prin care s-a infirmat rezolutia ori ordonanta de netrimitere in judecata si s-a dat aceeasi sau alta solutie de netrimitere in judecata, pentru alte motive ori pentru unele dintre motivele invocate de petent, este procurorul ierarhic superior.

Numai in situatia in care, la randul sau, procurorul ierarhic superior, astfel sesizat, a respins plangerea si a mentinut solutia prim-procurorului sau nu a solutionat plangerea, in termenul legal, prevazut la art. 277 din Codul de procedura penala, persoana vatamata, cat si orice alte persoane ale caror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plangere direct instantei de judecata.

PENTRU ACESTE MOTIVE

In numele legii

D E C I D:

Admit recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.

In aplicarea dispozitiilor art. 278 alin. 2 si 3 si ale art. 2781 alin. 1 si 2 teza a II-a din Codul de procedura penala stabilesc:

Organul judiciar competent sa solutioneze plangerea impotriva rezolutiei sau ordonantei prim-procurorului, prin care s-a infirmat rezolutia sau ordonanta procurorului de netrimitere in judecata si s-a dat aceeasi ori alta solutie de netrimitere in judecata, pentru alte motive sau pentru unele dintre motivele invocate de petent, este procurorul ierarhic superior.

Numai in situatia in care, la randul sau, procurorul ierarhic superior, astfel sesizat, a respins plangerea si a mentinut solutia prim-procurorului sau nu a solutionat plangerea in termenul legal prevazut la art. 277 din Codul de procedura penala, persoana vatamata, precum si orice alte persoane ale caror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plangere instantei de judecata.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedura penala.

Pronuntata in sedinta publica astazi, 19 ianuarie 2009.

PRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,
prof. univ. dr. Nicolae Popa

Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White

vineri, 19 iunie 2009

OUG privind plata unor sume prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar

Guvernul Romaniei

Ordonanta de urgenta nr. 71 din 17/06/2009 (Ordonanta de urgenta 71/2009)
privind plata unor sume prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar

Publicata in Monitorul Oficial nr. 416 din 18/06/2009

Luand in considerare dificultatile intampinate pana in prezent in ceea ce priveste executarea hotararilor judecatoresti avand ca obiect drepturi de natura salariala stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar,

avand in vedere influenta substantiala asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, in conditiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta,

avand in atentie necesitatea instituirii unor reglementari speciale, cu aplicabilitate limitata in timp, privind executarea silita a hotararilor judecatoresti prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar,

tinand seama de faptul ca nepromovarea prezentei ordonante de urgenta ar avea drept consecinta imposibilitatea mentinerii echilibrelor bugetare si in mod implicit nerespectarea angajamentelor interne si internationale asumate de Guvernul Romaniei, inclusiv in ceea ce priveste nivelul deficitului bugetar,

in considerarea faptului ca aceste elemente vizeaza interesul general public si constituie situatii de urgenta si extraordinare a caror reglementare nu poate fi amanata,

in temeiul art. 115 alin. (4) din Constitutia Romaniei, republicata,

Guvernul Romaniei adopta prezenta ordonanta de urgenta.

Art. 1. -

(1) Plata sumelor prevazute prin hotarari judecatoresti avand ca obiect acordarea unor drepturi de natura salariala stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31 decembrie 2009, se va realiza dupa o procedura de executare care incepe astfel:

a) in anul 2010 se plateste 34% din valoarea titlului executoriu;

b) in anul 2011 se plateste 33% din valoarea titlului executoriu;

c) in anul 2012 se plateste 33% din valoarea titlului executoriu.

(2) In cursul termenului prevazut la alin. (1) orice cerere de executare silita se suspenda de drept.

(3) Sumele prevazute la alin. (1), platite in temeiul prezentei ordonante de urgenta, se actualizeaza cu indicele preturilor de consum comunicat de Institutul National de Statistica.

(4) In intelesul prezentei ordonante de urgenta, prin sectorul bugetar se intelege autoritatile si institutiile publice a caror finantare se asigura astfel:

a) integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, dupa caz;

b) din venituri proprii si subventii acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, dupa caz;

c) integral din venituri proprii.

Art. 2. - Prin ordin al ordonatorilor principali de credite va fi stabilita procedura de efectuare a platii titlurilor executorii, cu respectarea termenelor prevazute la art. 1.

Art. 3. - Platile restante la sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidenta prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 75/2008 privind stabilirea de masuri pentru solutionarea unor aspecte financiare in sistemul justitiei, aprobata cu modificari prin Legea nr. 76/2009, si a prevederilor Ordinului ministrului justitiei, al ministrului economiei si finantelor, al presedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, al presedintelui Inaltei Curti de Casatie si Justitie si al procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie nr. 1.859/C/2.484/26.650/131/3.774/C/2008 privind modalitatea de esalonare a platii sumelor prevazute in titlurile executorii emise pana la intrarea in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 75/2008 privind stabilirea de masuri pentru solutionarea unor aspecte financiare in sistemul justitiei se executa cu respectarea prevederilor art. 1 si 2.

PRIM-MINISTRU
EMIL BOC

Contrasemneaza:

---------------

Ministrul finantelor publice, Ministrul agriculturii, padurilor si dezvoltarii rurale,
Gheorghe Pogea Ilie Sarbu
Viceprim-ministru, ministrul administratiei si internelor, p. Ministrul turismului,
Dan Nica Sorin Munteanu,
Ministrul justitiei si libertatilor cetatenesti, secretar de stat
Catalin Marian Predoiu Ministrul sanatatii,
Ministrul mediului, Ion Bazac
Nicolae Nemirschi Ministrul afacerilor externe,
p. Ministrul intreprinderilor mici si mijlocii, comertului Cristian Diaconescu
si mediului de afaceri, Ministrul economiei,
Maria Parcalabescu, Adriean Videanu
secretar de stat Ministrul dezvoltarii regionale si locuintei,
Ministrul muncii, familiei si protectiei sociale, Vasile Blaga
Marian Sarbu Ministrul culturii, cultelor si patrimoniului national,
Ministrul apararii nationale, Theodor Paleologu
Mihai Stanisoara Ministrul tineretului si sportului,
Ministrul educatiei, cercetarii si inovarii, Monica Maria Iacob-Ridzi
Ecaterina Andronescu Ministrul comunicatiilor si societatii informationale,
p. Ministrul transporturilor si infrastructurii, Gabriel Sandu
Marin Anton, Ministrul pentru relatia cu Parlamentul,
secretar de stat Victor-Viorel Ponta

Bucuresti, 17 iunie 2009.

Nr. 71.

joi, 18 iunie 2009

Acţiunii în anularea actelor administrative ilegale - dovada îndeplinirii procedurii administrative prealabile

Secţia civilă a Tribunalului Suprem
Decizie nr. 205 din 29/01/1983

La 4 mai 1982, A.E. a solicitat anularea parţială a deciziei nr. 1307/1981 a Consiliului popular al municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus preluarea cu plată a locuinţelor proprietatea ei. 
  Reclamanta şi-a motivat cererea, arătând că, prin menţionata decizie, organul competent a dispus trecerea în proprietatea statului a locuinţelor indicate mai sus, începând cu data de 1 aprilie 1974, iar calculul despăgubirii să fie făcut potrivit H.C.M. nr. 1676/1959, astfel că actul administrativ atacat este contrar prevederilor art. 52 din Legea nr. 4/1973; că preluarea retroactivă a locuinţelor presupune acordarea despăgubirilor la un cuantum mai mic decât prevederile legale în vigoare la data emiterii deciziei. 
  Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2006/1982, a admis cererea şi a dispus modificarea actului administrativ atacat, în sensul precizării că data preluării imobilului de către stat este 22 septembrie 1981, iar evaluarea se va face conform Decretului nr. 467/1979. 
  S-a motivat că, potrivit art. 52 din legea nr. 4/1973, locuinţele trec în proprietatea statului, cu plată, la data deciziei, care nu poate stabili o dată cu efect retroactiv. 
  Tribunalul municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, învestit cu soluţionarea recursului pârâtului, prin decizia nr. 1840/1982, l-a admis, modificând sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii plângerii ca fiind tardiv introdusă. 
  Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că reclamanta a luat cunoştinţă de decizia în discuţie la 10 noiembrie 1981, că s-a adresat cu reclamaţii organului emitent, care i le-a respins la datele de 4 decembrie 1981, apoi la 4 ianuarie 1982 şi 25 ianuarie 1982, iar plângerea a introdus-o la 4 mai 1982, cu depăşirea termenului de 30 zile prevăzut de art. 3 alin. 2 din Legea nr. 1/1967. 
  Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general a declarat recurs extraordinar, criticând-o ca fiind vădit netemeinică şi esenţial nelegală, pe considerentul că admiterea excepţiei de tardivitate a introducerii plângerii este greşită, soluţia contravenind prevederilor art. 3 alin. ultim din legea nr. 1/1967. Se solicită rejudecarea pricinii. 
  Recursul extraordinar nu este întemeiat. 
  Acţiunea în anulare a actelor administrative ilegale este prevăzută de legea nr. 1/1967. 
  Articolul 3 din aceeaşi lege prevede, între alte condiţii de admisibilitate a unei asemenea acţiuni, şi îndeplinirea în termen a procedurii administrative prealabile, ceea ce înseamnă că reclamantul, în momentul sesizării instanţei, este obligat să facă dovada că s-a adresat organului emitent în termen de 30 zile de la data comunicării actului administrativ pe care îl atacă. 
  Cât priveşte termenul de intentare a unei asemenea acţiuni, care reprezintă o altă condiţie a acesteia, acelaşi text, în alineatul 2, prevede că este de 30 de zile de la data comunicării soluţiei date de organul emitent reclamaţiei introduse de cel în cauză în cadrul procedurii administrative prealabile. 
  Dacă persoana, nemulţumită de soluţia care a fost dată reclamaţiei sale de organul emitent, se adresează pe aceeaşi cale şi organului administrativ ierarhic superior, acest termen se calculează de la data comunicării de către acel organ a soluţiei date recursului ierarhic. 
  Sesizarea instanţei judecătoreşti poate fi făcută şi în cazul în care organul administrativ emitent sau organul ierarhic superior nu rezolvă reclamaţia în termenul prevăzut de lege. 
  Sesizarea organului administrativ superior de către cel vătămat într-un drept al său de către organul administrativ inferior, cu personalitate juridică, are însă caracter facultativ. Aceasta înseamnă că, atunci când o asemenea sesizare are loc, ea determină numai o prorogare a termenului în care poate fi sesizată instanţa de judecată, termen care, potrivit art. 3 alin. ultim al legii nr. 1/1967, nu va putea fi decât de cel mult 6 luni calculat de la comunicarea actului administrativ a cărui anulare se solicită. 
  În speţă, este necontestat că decizia nr. 1307/1981, emisă de Consiliul popular al municipiului Bucureşti, a fost comunicată reclamantei la data de 10 noiembrie 1981. 
  De asemenea, din dosar rezultă că reclamanta a satisfăcut cerinţa legală privind procedura prealabilă, adresându-se cu reclamaţii la organul emitent al actului atacat. 
  Aceste reclamaţii au fost soluţionate, în sensul respingerii lor, reclamanta fiind încunoştinţată în acest sens la 4 decembrie 1981, apoi la 4 ianuarie 1982 şi 25 ianuarie 1982. 
  Aşa cum în mod corect a reţinut tribunalul, reclamanta nu a sesizat instanţa în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat răspunsul la reclamaţia făcută în cadrul procedurii prealabile, acţiunea sa fiind introdusă la 4 mai 1982. 
  În speţă, nu se poate pune problema termenului de 6 luni prevăzut de art. 3 alin. ultim din legea nr. 1/1967, la care se face referire în recursul extraordinar, deoarece reclamanta nu a uzat de calea recursului ierarhic declarat împotriva soluţiei date reclamaţiei de către organul emitent. 
  Aşadar, hotărârea instanţei, de respingere a plângerii, ca tardiv introdusă, este legală şi temeinică. 
  În aceste condiţii, recursul extraordinar declarat de procurorul general în cauză, fiind neîntemeiat, urmează a fi respins ca atare. 

Acţiunea în justiţie a prefectului pentru anularea hotărârii consiliului local privind propunerile de atribuire şi schimbare de denumiri de străzi

Secţia comercială a Curţii de apel Brasov
Decizie nr. 8/R din 25/01/2001

  Prin sentinţa civilă nr. 264 din 19 iulie 2000, pronunţată de Tribunalul Covasna în dosarul nr. 785/2000, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Prefectul Judeţului Covasna în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al municipiului Sfântu Gheorghe şi în consecinţă a fost anulată hotărârea emisă de pârât nr. 31 din 31 martie, privind propunerile de atribuire şi schimbare de denumiri de străzi din municipiul Sfântu Gheorghe. 
  Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele: 
  Prin hotărârea nr. 31 din 31.03.2000, Consiliul Local al municipiului Sfântu Gheorghe a propus atribuirea şi schimbarea denumirilor unor străzi din municipiu. 
  Potrivit art. 63 lit. a din Legea nr. 69/1991, a administraţiei publice locale, consiliul judeţean este competent să atribuie, în condiţiile legii, atribuirea denumirile de străzi, de pieţe şi de obiective de interes local, la propunerea consiliilor locale. 
  Aceasta înseamnă că hotărârea Consiliului Local prin care se materializează o asemenea propunere este actul care declanşează procedura pe care urmează a o îndeplini consiliul judeţean în acest scop; astfel actul nu poate fi considerat ca fiind lipsit de efecte juridice. Adoptarea unei asemenea hotărâri - act administrativ - şi înaintarea lui organului competent consiliului judeţean competent să îndeplinească cerinţele legale pentru finalizarea propunerii consiliului local, declanşează însăşi procedura necesară în acest scop, ceea ce constituie un efect juridic evident, neputând fi asimilată cu alte acte cu caracter preparatoriu ca, referate, rapoarte, anchete, avize care desigur că sunt acte premergătoare care nu cad sub incidenţa prevederilor art. 1 din Legea nr. 29/1990. 
  De altfel, însuşi pârâtul în întâmpinarea formulată considera hotărârea atacată ca un act administrativ de autoritate cu caracter normativ, întrunind toate condiţiile de fond şi de formă, fiind adoptată cu respectarea prevederilor legale şi a condiţiilor de valabilitate în materie, ceea ce întăreşte calitatea ei de a produce efectele juridice în scopul cărora a fost adoptată şi exclude considerarea ei ca act preparator. 
  Hotărârea atacată este nelegală şi în raport de prevederile art. 14 lit. c din Hotărârea Guvernului nr. 878/1999, prin care se stabileşte că în perioada iulie 2000 - aprilie 2001 autorităţile administraţiei publice locale nu vor mai efectua schimbări de străzi şi renumerotări ale clădirilor. 
  Prin aceasta s-a avut în vedere necesitatea stabilităţii datelor în procesul luării măsurilor tehnice de organizare a alegerilor locale şi generale, de a căror bună organizare şi desfăşurare răspunde prefectul în calitate de organ al Guvernului, dar şi primarul care, potrivit art. 43 alin. 1 din Legea nr. 69/1991, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin din actele normative referitoare printre altele şi la desfăşurarea alegerilor, acţionează ca reprezentant al statului în comuna sau oraşul în care a fost ales. Contrar acestor obligaţii, însuşi primarul a întocmit referatul nr. 1587/2000 cu expunerea de motive asupra proiectului de hotărâre. 
  Împotriva sentinţei de mai-sus a declarat recurs pârâtul, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 11 din Codul de procedură civilă. 
  În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că acţiunea este prematură şi nefondată. 
  Hotărârea Consiliului Local nu are forţa să schimbe sau să atribuie denumiri de străzi şi nici nu s-a realizat acest fapt. 
  Prin H.C.L. 31/2000 nu s-a dat naştere la nici o obligaţie individuală sau generală. 
  Art. 14 din H.G. nr. 878/1999 interzice numai schimbarea denumirilor nu şi atribuirea denumirilor de străzi. 
  S-a mai arătat că recurentul s-a conformat obligaţiei impuse de art. 14 din H.G. 878/1999 care prevede obligaţia de a asigura verificarea şi actualizarea denumirii străzilor şi numerotarea clădirilor până la data de 30 iunie 2000. 
  Prima instanţă trebuia să se pronunţe asupra legalităţii actului administrativ, iar nu asupra oportunităţii. 
  Intimatul-reclamant, prin întâmpinarea depusă, a cerut respingerea recursului, învederând că hotărârea în speţă nu are caracterul unui act preparatoriu, ci este un act administrativ adoptat cu nerespectarea prevederilor art. 16 din H.G. nr. 878/1999. 
  Recursul este întemeiat. 
  Potrivit hotărârii nr. 31 din 31 martie 2000, Consiliul Local al Municipiului Sf. Gheorghe a propus atribuirea denumirilor pentru: 
  -noile străzi ce se vor crea în urma materializării pe teren a Planurilor Urbanistice Zonale nr. 7/1995 şi nr. 1156/1999; 
  -străzile existente în municipiul Sf. Gheorghe care nu aveau nici o denumire; 
  -intersecţiile importante de străzi din municipiu; 
  -parcul central al municipiului; 
  -străzile din satul Chilieni. 
  De asemenea, recurentul pârât a propus schimbarea denumirii unor străzi şi cartiere din municipiul Sf. Gheorghe. 
  Această hotărâre are caracterul unui act pregătitor. 
  Realizarea propunerilor cuprinse în hotărârea emisă de recurentul pârât este posibilă numai după cenzurarea ei de către o altă autoritate publică, respectiv de Consiliul Judeţean Covasna. 
  Deoarece Consiliul Judeţean poate aproba sau respinge propunerile făcute de recurent, aceste propuneri produc efecte juridice numai după adoptarea hotărârii consiliului judeţean. 
  Împrejurarea că propunerile făcute de recurentul pârât au îmbrăcat forma unei hotărâri nu justifică anularea ei. 
  Natura unui act este dată de conţinutul său, de efectele juridice pe care le produce şi nu de forma pe care o îmbracă. 
  Aşadar, legalitatea şi temeinicia propunerilor cuprinse în hotărârea nr. 31/31.03.2000 pot fi examinate numai de organul legal investit, respectiv Consiliul Judeţean Covasna. 
  În conformitate cu dispoziţiile art. 63 lit. ş din Legea nr. 69/1991, hotărârea în litigiu este legală, în sensul că recurentul pârât avea competenţa să propună denumiri de străzi, de pieţe şi de obiective de interes local. 
  Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă sentinţa recurată a fost casată şi judecând cauza în fond acţiunea a fost respinsă. 

Acţiunea în anularea unui act normativ - inadmisibilitate

Secţia de Contencios administrativ a Curţii de apel Brasov
Sentinţă civilă nr. 69/F din 16/05/1997

  Prin acţiune în contencios administrativ, reclamantul Consiliul local al municipiul Braşov a solicitat anularea Hotărârii Guvernului nr. 906/1996, prin care a fost modificată Hotărârea Guvernului nr. 389/1996, prin înlocuirea facultăţii de a transmite cu plată spaţiile comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome, construite din fondurile statului, altele decât cele reglementate prin Legea nr. 85/1992, cu modificările ulterioare, cu obligativitatea vânzării la cererea actualilor deţinători ai spaţiilor comerciale. 
  Acţiunea a fost respinsă. 
  S-a reţinut, în principal, că hotărârea atacată are caracterul unui act normativ, inatacabil pe calea contenciosului administrativ, aplicabilă exclusiv actelor administrative cauzatoare a unor vătămări concrete ale drepturilor persoanelor fizice sau juridice protejate prin Legea nr. 29/1990 şi nu prevederilor impersonale şi cu caracter de generalitate, specifice unui act normativ. 
  S-a mai reţinut că reclamanta nu are calitate procesuală activă în cauză, fiind o autoritate administrativă şi nu o persoană juridică, în sensul Legii nr. 29/1990, care a suferit o vătămare în drepturile sale. 

Acţiunea în anulare introdusă de prefect - anularea actului pe motiv de ordine publică

Secţia de Contencios administrativ a Curţii de apel Constanta
Decizie nr. 45/CA din 09/07/2001

  Tribunalul Constanţa a admis acţiunea prefectului şi a anulat hotărârea Consiliului Local Municipal Mangalia, reţinând că ambele motive de nelegalitate invocate sunt nefondate, în sensul că a a existat o expertiză care atestă echivalenţa, iar terenul oferit de pârâtă, face parte din domeniul privat al unităţii administrative, dar, că în ce priveşte obiectul schimbului, conform art. 84/3 din Legea nr. 69/1991, trebuie să existe identitate de bun imobil, adică de teren, considerând că schimbul nu poate avea ca obiect decât terenuri şi alte bunuri imobile. 
  Pe baza acestui motiv invocat din oficiu în motivarea sentinţei, prima instanţă a anulat actul administrativ atacat. 
  Recursul declarat de pârâtă împotriva sus-menţionatei sentinţe, este întemeiat. 
  Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Mangalia constituie un act administrativ de autoritate, prin care se exprimă manifestarea de voinţă a acestui organ competent, conform legii, să efectueze schimbul imobiliar cu o altă persoană juridică, de drept privat. Aşadar, această hotărâre nu constituie, prin ea însăşi, actul de schimb, nici în sensul de negotium (căci operaţiunea judiciară nu s-a perfectat în forma autentică, dar nici de instrumentum (acesta fiind numai contractul de schimb încheiat şi autentificat de notarul public). 
  Drept urmare, legalitatea hotărârii trebuia examinată în raport de această natură a sa şi, deci, sub aspectul respectării procedurii de adoptări şi a obiectului schimbului, dar, evident, în limitele investirii primei instanţe. 
  Prefectul a invocat, după cum s-a arătat, două motive de nelegalitate, ambele vizând încălcarea unor norme imperative: 1. Lipsa expertizei tehnice impusă de art. 84(3) din Legea nr. 69/1991, republicată şi 2. Natura specială a terenului de 144 mp. aparţinând domeniului public, ceea ce îl exceptează de la schimb, conform art. 12 (3) din Legea nr. 54/1998, privind circulaţia terenurilor. Prima instanţă a reţinut, însă, în mod corect, că ambele motive nu sunt fondate, existând raportul de expertiză însuşit de Consiliul Local, iar terenul este în domeniul privat al oraşului. 
  În loc să constate, deci, că actul atacat, în limitele temeiurilor de ilegalitate arătate, este legal, tribunalul l-a anulat pe un motiv introdus direct în considerentele sentinţei şi nepus în discuţia părţilor, dacă se consideră că vizează încălcarea unei norme de ordine publică. 
  Instanţa de fond relevă că, din conţinutul art. 84 (3) al Legii nr. 69/1991, rezultă că "în cazul în care obiectul schimbului îl constituie un teren ... bunul oferit în schimbul acestuia, trebuie să fie, la rândul său, tot teren", condiţie neîndeplinită în speţă (teren de 144 mp. al Consiliului Local Mangalia în schimbul unui apartament). Numai pe acest temei tribunalul anulează hotărârea, întrucât a încălcat art. 84 (3) din lege. 
  Potrivit art. 3041 cod pr. civilă "recursul declarat împotriva unei hotărâri, care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prev. de art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele". 
  Ca efect al intrării în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, la 2 mai 1991, în speţă, temeiurile invocate duc la modificarea sentinţei şi nu la casarea acesteia, chiar şi în cazul dat privind introducerea, din oficiu, a unicului motiv de ilegalitate a hotărârii anulate, fără a fi pus în discuţia părţilor. 
  Potrivit art. 84 (3) din Legea nr. 69/1991, republicată, înstrăinarea bunurilor aparţine domeniului privat, schimburile de terenuri, delimitarea sau partajarea imobilelor, renunţările la drepturi sau recunoaşterile de drepturi în favoarea terţelor persoane, se fac pe bază de expertiză însuşită de consiliu. 
  Aşadar, textul enunţă unele operaţiuni juridice vizând dreptul de dispoziţie asupra imobilelor (terenuri şi construcţii) aparţinând domeniului privat al unităţii administrative, care se pot face numai pe baza expertizei însuşită de Consiliul Local. 
  Această normă nu constituie sediul materiei schimbului imobiliar, căci acesta se găseşte în art. 1045 şi urm. Cod civil, ci ea are un caracter special, de ordin procedural administrativ, impunând condiţia prealabilă a expertizei tehnice. 
  Nu se poate adăuga, deci, la lege, susţinând că, este posibil schimbul numai cu bunuri de acelaşi fel (teren-teren, construcţii-construcţii s.a.), cele două condiţii fiind: apartenenţa la domeniul privat şi expertiza însuşită de consiliu. 
  Singurele limitări privind circulaţia juridică a terenurilor sunt prevăzute în Legea nr. 54/1998 (art. 1), care prevede că: "terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi înstrăinate şi dobândite cu respectarea dispoziţiilor din prezenta lege". Cum se cunoaşte din doctrină, înstrăinarea include vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia, s.a. 
  Principalele limitări din Legea nr. 54/1998, privesc: - exceptarea domeniului public de la înstrăinare, sub orice fel (art. 12 alin. 3); - forma autentică a actelor juridice între vii privind înstrăinarea terenurilor (art. 2 alin. 1); - limitarea la 200 ha. teren agricol în echivalent arabil de familie, în cazul dobândirii prin acte între vii (art. 2 alin. 2); - exceptarea cetăţenilor străini şi a apatrizilor precum şi a persoanelor juridice străine de la art. 1, neavând dreptul de dobândi terenuri (art. 3 alin. 1 şi 3); - protecţia dreptului de preemţiune al coproprietarilor, vecinilor şi arendaşilor la înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole extravilane (art. 5); - regimul circulaţiei juridice a terenurilor cu destinaţie forestieră se stabileşte prin lege specială. 
  Potrivit art. 18 din Legea nr. 54/1998: "dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile legislaţiei civile, în măsura în care acestea nu sunt contrare prevederilor prezentei legi". 
  Aşadar, regimul juridic al schimbului de terenuri este reglementat în art. 12 din Legea nr. 54/1998, cu completarea din art. 84 (3) al Legii nr. 69/1991, vizând cele două condiţii speciale. 
  Dar, cum s-a arătat, textele citate nu interzic schimbul de bunuri imobile diferite şi nici nu limitează acest schimb numai la acelaşi fel de bunuri (teren-teren, construcţii-construcţii), fiind, deci, permisă operaţiunea înstrăinării prin schimbul teren-construcţii şi construcţii în schimbul terenului ori teren-construcţii pentru teren-construcţii. 
  A admite interpretarea restrictivă a instanţei, pe care nici reclamantul, Prefectul de Constanţa, nu a invocat-o, înseamnă, pe de o parte, a adăuga la lege, iar, pe de altă parte, a restrânge exerciţiul unui drept fundamental cu încălcarea art. 49 din Constituţie şi a art. 41 (2) al acesteia. 
  Sigur că, principiul consensualismului îşi păstrează libertatea de afirmare, dar în condiţiile şi cu respectarea formelor impuse de lege pentru încheierea unor astfel de texte juridice, ceea ce în speţă s-a examinat şi confirmat. 
  În concluzie, hotărârea atacată este rezultatul unei eronate interpretări a art. 84 (3) din Legea nr. 69/1991, astfel că recursul se admite şi se modifică această sentinţă, respingându-se acţiunea ca nefondată. 

Acţiunea în anulare a actelor frauduloase

Secţia comercială a Curţii de apel Constanta
Decizie nr. 463 din 24/10/2001

  Acţiunea formulată de lichidator pentru anularea contractului de vânzare cumpărare a unei clădiri a debitoarei, a fost respinsă ca nefondată, prin sentinţa civilă nr. 354/2001, reţinându-se că contractele a căror anulare se solicită au fost încheiate cu respectarea condiţiilor esenţiale de validitate a convenţiilor, astfel cum se prevede în art. 948 cod civil că nu s-a dovedit că acestea au fost încheiate în paguba intereselor creditorilor. 
  Recursul lichidatorului, declarat împotriva susmenţionatei sentinţe, este întemeiat. 
  Legiuitorul a statuat în conţinutul dispoziţiilor art. 44, 45 din Legea nr. 64/1995, republicată, posibilitatea remedierii unor situaţii juridice, prin promovarea unor acţiuni în anulare, concretizate în dreptul administratorului sau lichidatorului de a introduce astfel de acţiuni, pentru anularea unor categorii de acte juridice ale debitorului, realizate de acesta, anterior deschiderii procedurii, într-o perioadă a cărei lungime variază de la 120 zile la 3 ani, această din urmă limită fiind legată, desigur, de împlinirea termenului general de prescripţie a dreptului la acţiune. 
  Astfel, potrivit prevederilor art. 44 din lege, administratorul lichidator poate introduce la tribunal o acţiune pentru anularea oricărui act fraudulos încheiat de creditor, în paguba drepturilor creditorilor, legea română nedând o definiţie fraudei sau actului fraudulos, art. 975 cod civil referindu-se doar la actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor creditorilor. 
  Literatura juridică de specialitate stabileşte că frauda constituie, în primul rând, un act de înşelare a creditorului de către debitor, prin care acesta din urmă îşi micşorează patrimoniul său, sustrăgându-l de la gajul general al creditorilor şi provocându-şi sau agravându-se, astfel, insolvabilitatea. 
  Este indubitabil că actul fraudulos încheiat în dauna drepturilor creditorilor este săvârşit de debitor, totdeauna, împreună sau cu concursul unui terţ, de aceea, în raport cu creditorii, frauda se analizează ca un delict civil, care atrage responsabilitatea autorilor, fie el debitor sau terţ. 
  În consecinţă, textul art. 44 din Legea nr. 64/1995 vizează, implicit, ambele forme ale fraudei pe care le are în vedere art. 975 cod civil. 
  În speţă, se constată că, lichidatorul desemnat procedând la analizarea activităţii debitorului s-a adresat instanţei, solicitând anularea unor contracte de vânzare cumpărare încheiate cu acţionarul majoritar al debitorului, calitate ce îl făcea pe acesta din urmă incompatibil în achiziţionarea activelor imobiliare ale debitorului. 
  Că, această achiziţionare este frauduloasă şi în paguba intereselor creditorilor, rezultă indubitabil din împrejurările că, actele au fost perfectate în perioada în care debitorul se afla în procedura de lichidare conform Legii nr. 64/1995 republicată şi nu în cursul desfăşurării normale a activităţii sale, aceasta cu atât mai mult cu cât, valoarea bunurilor imobilelor înstrăinate este modică şi neachitată chiar dacă au fost emise facturi fiscale în acest sens, intimata susţinând că, contravaloarea a fost achitată fără însă a fi depus vreun act doveditor în acest sens. 
  Astfel, atât art. 44 cât şi art. 45 din Legea 64/1995 republicată, sancţionează actele săvârşite de debitor în dauna drepturilor creditorilor şi în timp ce art. 44 din lege reprezintă reglementarea generală în materie de sancţiune a actelor frauduloase, art. 45 alin. 1 din lege enumeră mai multe categorii de acte care sunt prezumate a fi frauduloase, întrucât urmăresc lezarea drepturilor creditorilor. 
  Se menţionează în art. 45 alin. 2 din Legea nr. 64/1995 actele anulabile atunci când sunt încheiate (1) între debitorul societate comercială şi asociaţii săi sau (2) între debitor şi o persoană care deţine o poziţie dominantă asupra debitorului, ori activităţii sale sau (3) între debitor şi un coindivizar asupra unui bun comun, toate acestea numai dacă sunt în paguba intereselor creditorilor. 
  De aceea, mijlocul procedural adecvat pentru a sancţiona ineficacitatea actului juridic îl constituie acţiunea în anulare, motiv pentru care recursul va fi admis. 

Acţiune în revendicare şi de anulare a actului de dare în plată

Secţia civilă a Curţii de apel Pitesti
Decizie nr. 1760/R din 04/09/1998

  Întrucât din motivarea acţiunii rezultă că reclamanţii au invocat în fapt fraudă la lege, instanţa era chemată să caracterizeze corect acţiunea ca fiind în constatarea nulităţii absolute a actului de dare în plată, iar nu să respingă cererea în temeiul excepţiei lipsei calităţii procesuale a acestora, ca terţe persoane faţă de actul respectiv. 
  Reclamanţii au revendicat de la pârâţi două terenuri pentru care li s-a reconstituit dreptul de proprietate, solicitând totodată şi anularea actelor de dare în plată în temeiul cărora pârâţii au primit trenurile de la fostul C.A.P., cum şi desfiinţarea construcţiilor edificate ca atare. 
  Judecătoria Drăgăşani a respins acţiunea, iar Tribunalul Vâlcea a respins la rândul său apelul reclamanţilor, ambele instanţe motivând că pârâţii au făcut dovada cumpărării legale a terenurilor de la fosta CAP, transcriind ulterior titlurile de proprietate respective, iar cu ocazia aplicării Legii nr. 18/1991, au obţinut la rândul lor titluri de proprietate. Mai mult, s-a considerat că reclamanţii nici nu legitimează calitatea procesuală de a cere în justiţie anularea unor acte translative de proprietate în cadrul cărora nu au fost părţi şi care, deci, nu le sunt opozabile. 
  Sesizată cu recursul reclamanţilor, Curtea de apel a casat decizia tribunalului şi a trimis cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe în temeiul art. 312 Cod procedură civilă. 
  Rezultă din singura frază a argumentării recursului că instanţa era chemată să caracterizeze corect acţiunea în raport cu frauda la lege invocată de reclamantă şi că, în mod greşit, s-a pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale în invocarea nulităţii relative, în loc să analizeze pe fondul cauzei nulitatea absolută a acestui act, aşa cum rezultă din întregul material probator. 
 
  Publicată în "Culegere de practică judiciară 1998", Editura ALL, 1999

Acţiune în daune exercitată separat de cererea privind anularea actului administrativ

Secţia civilă a Curţii de apel Bacau
Decizie nr. 1959 din 14/11/2001

  Acţiunea în daune exercitată separat de cererea privind anularea actului administrativ sau recunoaşterea dreptului este de competenţa materială a instanţei speciale de acelaşi grad cu cea care a soluţionat acţiunea principală, respectiv a instanţei de contencios administrativ. 

  Prin cererea înregistrată sub nr. 2906/2000 la Curtea de Apel Bacău, ca instanţă de contencios administrativ, reclamantul R.V. a chemat în judecată pe pârâţii Uniunea Avocaţilor din România şi Baroul Neamţ solicitând ca în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, pârâţii să fie obligaţi la plata sumei de 100.000.000 lei cu titlul de daune materiale, sumă care să fie reactualizată la data efectuării plăţii în raport de inflaţie, precum şi a sumei de 100.000.000 lei, daune morale; s-a solicitat totodată şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată. 
  În motivarea acţiunii s-au arătat, în esenţă, următoarele: 
  În cadrul procedurii de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 91 din 19 octombrie 1999 a Curţii de Apel Bacău, confirmată prin decizia civilă nr. 1733 din 15 mai 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, pârâţii au fost obligaţi să-l reînscrie pe reclamant pe tabloul avocaţilor din barou, începând cu data de 1 noiembrie 1998. Nesocotind această hotărâre pârâţii au emis decizia de primire în avocatură cu scutire de examen începând cu data de 1 iunie 2000. 
  Daunele materiale pretinse constituie veniturile de care a fost lipsit reclamantul în perioada 1 noiembrie 1998 - 1 iunie 2000, timp de 19 luni, reprezentând media veniturilor lunare nete ale membrilor baroului. 
  Prin sentinţa civilă nr. 103 din 25 iunie 200 instanţa sesizată a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ - secţia civilă. 
  Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bacău a avut în vedere următoarele: 
  Daunele pretinse de reclamant au ca temei de drept dispoziţiile art. 998, din Codul civil ce privesc răspunderea civilă delictuală. În cauză, nu este vorba de anularea sau emiterea unui act administrativ, ci de obligaţia pârâţilor de a plăti o sumă de bani ca urmare a refuzului nelegal de a-l reînscrie pe reclamant pe tabelul avocaţilor, cu drept de exercitare a profesiei începând cu 1 noiembrie 1998. 
  Aşa fiind, reclamantul nu se află ipoteza art. 11 alin. 2 din Legea nr. 29/1990, ce consacră o prorogare legală de competenţă în favoarea instanţei de contencios administrativ, pentru cazul când, pe lângă capătul de cerere referitor la anularea actului se formulează o cerere cu caracter accesoriu de acordare a unor despăgubiri. 
  În speţă, noua acţiune formulată de reclamant urmează regulile de competenţă materială specifice dreptului comun, neavând relevanţă dispoziţia legală încălcată care conferă caracterul ilicit al faptei pârâţilor, fiindcă excepţia de ordin procedural instituită de art. 11 alin. 2 din legea nr. 29/1990 este de strictă interpretare. 
  Pe de altă parte, dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 29/1990 nu sunt aplicabile în cauză, fiindcă textul respectiv se referă la prescripţia dreptului la acţiune, iar nu la competenţa materială. 
  A conchis astfel instanţa de trimitere că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 3 pct. 1 Cod procedură civilă, ci cele ale art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă, în temeiul cărora a fost declinată competenţa de soluţionare ca primă instanţă de drept comun în favoarea Tribunalului Neamţ. 
  La Tribunalul Neamţ cauza a fost înregistrată sub nr. 3374/2000. 
  Soluţionând cauza prin sentinţa civilă nr. 106/C din 19 iunie 2001 Tribunalul Neamţ a statuat următoarele: 
  A fost admisă în parte acţiunea, astfel după cum a fost completată. 
  Pârâta Uniunea Avocaţilor din România a fost obligată să plătească reclamantului suma de 13.585.00 lei daune interese compensatorii şi anume despăgubiri materiale, reactualizate la data executării. 
  A fost respinsă că nefondată acţiunea faţă de ceilalţi pârâţi, precum şi capătul de cerere referitor la plata daunelor morale. 
  Sentinţa primei instanţe a fost atacată de către reclamant şi pârâta Uniunea Avocaţilor din România, calea de atac fiind considerată de părţi drept apel. 
  Potrivit art. 2821 Cod procedură civilă nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în prima instanţă în cererile introduse pe cale principală privind obligaţii de plată a unei sume de bani în valoare de până la 200 milioane lei inclusiv. 
  În raport de dispoziţiile legale indicate, căile de atac de faţă sunt calificate de instanţă ca fiind recursuri. 
  Prin recurs reclamantul solicită schimbarea în parte a sentinţei în sensul admiterii capătului de cerere privind daunele materiale, pentru suma de 26.290.718 lei, stabilită prin expertiza efectuată în cauză, precum şi acordarea daunelor morale în sumă de 100.000.000 lei. 
  Recursul Uniunii Avocaţilor din România priveşte respingerea în totalitate a acţiunii. 
  Instanţa de recurs a ridicat din oficiu excepţia privind competenţa materială de soluţionare a cauzei pentru următoarele considerente: 
  Curtea de Apel Bacău, sesizată iniţial cu judecata acţiunii a declinat componenţa, în esenţă, pentru considerentul că acţiunea în daune, întemeiată principal pe dispoziţiile art. 998 şi urm. Codul civil, are caracter accesoriu astfel încât, exercitată separat de cererea privind anularea actului administrativ sau recunoaşterea dreptului, este de competenţa instanţei civile de drept comun. Este adevărat că opinia această este împărtăşită şi de doctrina (C. Boroi şi D. Rădescu, Codul de procedură civilă - comentat şi adnotat, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pag. 56). 
  Însă, 
  Potrivit art. 1 din Legea 29/1990 orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. 
  Dispoziţiile legale citate definesc substanţial conţinutul contenciosului administrativ. Astfel, nu numai anularea actului sau recunoaşterea dreptului sunt de competenţa exclusivă a instanţei de contencios administrativ, ci şi repararea pagubei ce ar fi cauzată prin conduita ilicită a autorităţii de contencios administrativ este, totdeauna, de competenţa instanţei de contencios administrativ. 
  În cuprinsul textului indicat sintagma "instanţa de judecată competentă" trebuie înţeleasă în sensul competenţei materiale şi teritoriale în cadrul contenciosului administrativ şi nicidecum ca făcând trimitere şi la instanţa civilă de drept comun. 
  Pentru aceeaşi soluţie militează şi dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 29/1990, care rezervând explicit calea unei acţiuni separate în repararea pagubei nu face trimitere la instanţa civilă, aşa cum ar fi impus exigenţele de tehnică legislativă dacă legiuitorul ar fi avut această concepţie - ceea ce înseamnă că, şi în acest caz, competenţa rămâne cârmuită de dispoziţiile principiale ale art. 1 din lege. 
  Faţă de cele expuse s-au admis recursurile în temeiul art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă - hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe şi s-a casat sentinţa atacată. 
  În baza art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă cauza s-a trimis spre competentă soluţionare, potrivit art. 3 pct. 1 Cod procedură civilă, la Curtea de Apel Bacău ca instanţă de contencios administrativ. 

Acţiune în anularea titlului de proprietate emis în baza legii nr. 18/1991

Secţia civilă a Curţii de apel Pitesti
Decizie nr. 558/R din 11/03/1998

  Eredele renunţător la succesiune nu legitimează dreptul de a cere în justiţie anularea titlului de proprietate deţinut de un terţ în legătură cu un bun succesoral înstrăinat de moştenitorii acceptanţi. 
 
  In acest sens a se vedea art. 696 Cod civil şi art. 111 Cod proc. civ. 


Acţiune în anularea hotărârii A.G.A. calitate procesuală activă

Secţia comercială a Curţii de apel Brasov
Decizie nr. 89/AP din 02/03/2000

  Tribunalul a admis acţiunea formulată de reclamantul CI în contradictoriu cu pârâta societate comercială pe acţiuni şi acţiunea conexată formulată de reclamanţii SM şi PI în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă şi în consecinţă a constatat nulitatea absolută a hotărârilor A.G.A. ale societăţii pârâte din data de 3 aprilie 1999 şi a obligat-o pe pârâtă să le plătească reclamanţilor cheltuielile de judecată. 
  A respins cererea de intervenţie formulată de intervenienţii NG, ND şi DC. 
  La pronunţarea acestei decizii instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 117 (3) din Legea nr. 31/1990. 
  Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului CI, invocată de pârâta societate comercială pe acţiuni şi întemeiată pe împrejurarea că, deşi a participat la şedinţă nu a votat contra şi nu a cerut să se insereze votul său împotrivă în procesul verbal, a fost respinsă, cu motivarea că, potrivit art. 125 din Legea nr. 31/1990, administratorii nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le deţin, descărcarea gestiunii lor sau o problemă legată de persoana s au activitatea prestată, ceea ce denotă că opunerea la schimbarea din funcţie a propriei persoane se prezumă, certificându-se prin introducerea acţiunii în anulare. 
  Împotriva sentinţei au formulat apel pârâta şi intervenienţii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele motive: 
  1. reclamantul CI nu are calitate procesuală activă, întrucât deşi a luat parte la şedinţa adunării generale, din procesul verbal al şedinţei nu rezultă că ar fi votat contra ori ar fi cerut să se insereze votul său împotrivă în procesul verbal. 
  2. Reclamanţii SM şi PI nu au interes în promovarea acţiunii în nulitate. Aceşti acţionari au o cotă foarte mică din capital (0, 02%) şi nu obţin nici un folos practic, imediat din anularea hotărârii A.G.A. din 3 aprilie 1999. 
  3. Se invocă excepţia prematurităţii acţiunilor în anulare cu motivarea că legea fixează data de la care se poate introduce o asemenea acţiune şi ea este cea a publicării hotărârii atacate în Monitorul Oficial. Până la această dată, dreptul de a ataca cu acţiune în nulitate, deşi este născut nu se poate exercita. 
  4. În ceea ce priveşte cererile administratorilor se susţine că acestea trebuiau admise având în vedere că sancţiunea care loveşte hotărârea A.g.A. este nulitatea relativă, astfel cum a statuat şi practica judiciară. 
  Din examinarea motivelor de apel, în raport de probele administrate şi de dispoziţiile legale în materie, instanţa a reţinut următoarele: 
  Cu privire la primul motiv de apel art. 131 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 stabileşte expres care sunt acţionarii care au dreptul de a ataca în justiţie hotărârile adunării generale. Aceştia sunt acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală şi cei care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul verbal al şedinţei. 
  Reclamantul CI a fost prezent la adunarea generală şi nu a cerut să se insereze în procesul verbal votul său împotriva hotărârii adoptate. 
  Punctul de vedere al instanţei de fond, care susţine că reclamantul, în conformitate cu art. 125 din Legea 31/1990 nu avea dreptul la vot în probleme legate de schimbarea sa din funcţie şi că în consecinţă opoziţia sa se prezumă, certificându-se prin introducerea acţiunii în anulare este eronat. 
  Dacă s-ar fi considerat că reclamantul nu are dreptul să voteze, reformularea punctului 6 al ordinii de zi s-ar fi consemnat în procesul verbal de şedinţă. 
  Dar în acest proces verbal se consemnează că rezultatele votului cu privire la acest aspect, sunt aceleaşi cu ale votului iniţial exprimat de acţionari, în legătură cu adoptarea ordinii de zi. Rezultă că toate voturile au fost exprimate. 
  Pe de altă parte, dacă legea nu permite acţionarilor să voteze descărcarea gestiunii lor sau în probleme legate de persoana sau de activitatea prestată este subînţeles că aceştia nu au dreptul nici să atace în justiţie măsurile luate sub aceste aspecte. 
  Ca urmare se constată că acest motiv de apel este întemeiat. 
  Motivul de apel referitor la acţiunea conexată, formulată de reclamanţi este nefondat. 
  Art. 131 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 permite oricărui acţionar indiferent de cota sa de participare la capitalul social să atace în justiţie hotărârile adunării generale a acţionarilor, singurele condiţii fiind, aşa cum s-a arătat mai sus, să nu fi participat la adunarea generală ori să fi votat contra şi să fi cerut să se insereze aceasta în procesul verbal al şedinţei. Legea nu cere să dovedească un interes, acesta fiind prezumat şi rezultând din chiar calitatea de acţionar. Desigur că toţi acţionarii unei societăţi comerciale chiar cei cu o cotă mică de participare la capitalul social au interesul ca hotărârile adunării generale ale societăţii să fie luate în conformitate cu dispoziţiile legale. 
  Cei doi reclamanţi nu au participat la adunarea generală din 3 aprilie 1999, deci au calitatea de a ataca în justiţie în baza art. 131 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 hotărârea adoptată în cadrul acelei adunări. 
  Pe fond, acţiunea conexată este întemeiată prima instanţă reţinând corect că au fost încălcate dispoziţiile art. 117 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, care prevăd că, în cazul societăţilor pe acţiuni, convocarea asociaţilor pentru adunarea generală se face prin publicarea convocatorului în Monitorul Oficial precum şi într-unul din ziarele răspândite în localitatea în care se află sediul societăţii. 
  În speţă, convocatorul pentru şedinţa A.G.a., din 2 aprilie 1999 nu a fost publicat în Monitorul Oficial ci numai într-un ziar local, cu doar 13 zile înaintea şedinţei. 
  De altfel, sub aspectul temeiniciei acţiunii apelanţii nici nu critică sentinţa, susţinând doar lipsa de interes a reclamanţilor. 
  Excepţia prematurităţii acţiunii a fost corect respinsă de instanţa de fond. 
  Art. 131 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 stabileşte termenul maxim în care pot fi atacate hotărârile adunării generale, în funcţie de data publicării în Monitorul Oficial, prezumându-se că prin această publicare toţi acţionarii pot lua cunoştinţă de hotărâre. 
  Faptul că hotărârile adunării generale pot fi executate numai după publicarea în Monitorul Oficial nu înseamnă că un acţionar care consideră că o hotărâre este contrară legii sau actului constitutiv trebuie să aştepte mai întâi publicarea ei în Monitorul Oficial şi punerea în executare a acesteia pentru a o ataca în justiţie. 
  Cu privire la cererea de intervenţie formulată de administratorii NG, ND şi DG prin care aceştia solicită declararea nulităţii relative a hotărârii AGA din 3 aprilie 1999, având în vedere că intervenienţii au fost prezenţi la şedinţa Adunării generale din 3 aprilie 1999 şi nu au solicitat să se consemneze în procesul verbal al şedinţei că au votat împotrivă, aşa cum s-a arătat mai sus, în conformitate cu dispoziţiile art. 131 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 ei nu au dreptul să solicite în instanţă anularea hotărârii (ceea ce este identic cu declararea nulităţii relative). 
  De altfel, odată anulată hotărârea AGA prin hotărâre judecătorească, nu mai prezintă importantă dacă este vorba de nulitate relativă sau absolută, întrucât consecinţa este aceeaşi, lipsirea de efecte a hotărârii adoptată în cadrul adunării generale nelegal convocate. 
  Totuşi, întrucât s-a invocat această problemă, faţă de nerespectarea unui text de lege imperativ, art. 117 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 se constată că în speţă operează nulitatea absolută nu cea relativă.