duminică, 18 ianuarie 2009

Contracte. Vînzare

Colegiul civil al Tribunalului Suprem
Decizie nr. 579 din 22/04/1957
Contracte. Vînzare. Dispoziţiile legale cu privire la pierderea arvunei de către partea din culpa căreia vînzarea nu s-a perfectat nu sînt aplicabile în cazul cînd suma achitată reprezintă o parte din preţul vînzării (art. 1298 C. civ.).

La 29 octombrie 1954, M. şi R.D. au chemat în judecată pe G.T, pentru a fi obligat să le restituie suma de lei 10.100. În dezvoltarea acţiunii se arată că în 1953 pîrîtul a vîndut reclamanţilor jumătate parte indiviză din imobilul situat în Bucureşti str. Grigore Alexandrescu nr. 104 şi întrucît vînzarea nu se poate efectua potrivit decretului nr. 221 din 1950, faţă de refuzul sfatului popular de a da autorizaţia de vînzare, suma primită de vînzător este deţinută de acesta fără cauză.
Tribunalul popular al raionului N. Bălcescu din Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 925/1955, a respins acţiunea ca nefondată, pe considerentul că pîrîtul a prezentat autorizaţia dată de sfatul popular, deci actul nu poate fi perfectat din cauza cumpărătorilor, care au renunţat la act, astfel că în această situaţie, potrivit art. 1298 C. civ., ei urmează a pierde arvuna, fiind în culpă. În ceea ce priveşte temeiul de nulitate a contractului de vînzare-cumpărare, temei dedus din art. 4 al decretului nr. 221/1950, întrucît contractul s-a încheiat printr-un act sub semnătura privată, instanţa îl respinge pe considerentul că nu a fost invocat prin acţiune iar modificarea acţiunii, conform art. 132 C. proc. civ., trebuia făcută la prima zi de înfăţişare şi, de altfel, o acţiune în nulitatea vînzării unui imobil era, potrivit art. 13 C. proc. civ., de competinţa instanţei locului unde se găseşte imobilul.
Tribunalul Capitalei R.P.R., Colegiul I civil, prin decizia nr. 1620/1956, a declarat perimat recursul introdus de reclamanţi.
Împotriva hotărîrilor date în cauză, Preşedintele Tribunalului Suprem al R.P.R. a declarat recurs în supraveghere pentru casarea lor ca netemeinice şi nelegale.
Este necontestat în fapt că părţile au convenit la vînzarea părţii indivize din imobilul în litigiu, fără a întocmi cel puţin un înscris sub semnătură, privată, însă la dosar se găsesc mai multe chitanţe, din care rezultă primirea, succesivă a diverse sume de bani, ce totalizează suma cerută prin acţiune.
Prima "chitanţă provizorie" - pentru suma de 4100 lei, specifică primirea sumei "în contul vînzării" şi faptul că obligaţia procurării actelor necesare incumbă cumpărătorilor. În nici una dintre chitanţe nu se arată termenul pînă la care părţile se obligă să perfecteze actul de vînzare cumpărare, care, potrivit art. 2 din decretul nr. 221/1950 trebuia făcut în forma autentică.
Din probele dosarului rezultă că, după refuzul iniţial al sfatului popular de a autoriza vînzarea şi a elibera certificatul că imobilul nu a fost naţionalizat, cumpărătorii au achiziţionat alt imobil. Autorizarea totuşi a fost dată la 18 august 1954, cu două luni înainte de introducerea acţiunii pentru restituirea acontului. Mai rezultă din interogatoriul luat pîrîtului că preţul convenit iniţial era de 30.000 lei, dar că acum pretinde preţul de 40.000 lei, faţă de situaţia sa economică prezentă.
Soluţia de respingere a acţiunii, dată de instanţă, se bazează pe dispoziţiile art. 1298 C. civ. referitoare la arvuna pe care cumpărătorul ce se dezice de la încheierea contractului o pierde. Pentru ca această soluţie să fie legală şi temeinică, instanţa era obligată să stabilească dacă sumele primite de vînzător, care totalizează 10.100 lei din preţul de 30.000, reprezintă într-adevăr o arvună sau, dimpotrivă, era un acont din preţ. Într-adevăr, în nici una dintre chitanţe nu se arată că suma a fost primită, ca arvună, ci se întrebuinţează expresia de "acont" sau aceea de "în contul vînzării". Instanţa nu-şi motivează soluţia şi nu arată pe ce elemente probatorii se sprijină cînd ajunge la concluzia că era vorba de o arvună, dar motivarea era cu atît mai necesară cu cît suma nu a fost primită în întregime la încheierea contractului, ci prin mai multe plăţi. Numai în cazul în care s-ar stabili în fapt că vînzătorul a primit arvuna, cumpărătorii în culpă pierd această sumă potrivit art., 1298 C. civ. Dacă însă suma este o parte din preţ, neîncheierea contractului obligă părţile la restabilirea situaţiei anterioare, deci acontul trebuie restituit.
În ce priveşte culpa reclamaţilor, instanţa o deduce din refuzul nejustificat al acestora de a mai perfecta contractul, după ce s-a obţinut autorizaţia sfatului popular şi în această privinţă motivarea sentinţei este insuficientă, deoarece nu examinează cauza întîrzierii în definitivarea vînzării şi pretenţia vînzătorului de a se majora preţul iniţial de la 30.000 lei la 40.000 lei.
Reclamanţii au invocat în faţa tribunalului popular şi dispoziţiile art. 4 din decretul nr. 221/1950, potrivit cărora vînzarea este nulă, întrucît nu s-a făcut cu prealabilă autorizare a sfatului popular şi în formă autentică. Instanţa, pentru a respinge acest temei al acţiunii, care justifică pretenţia reclamanţilor de a li se restitui acontul plătit, ca fiind deţinut de pîrît fără just temei, aplică dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. referitoare la termenul pînă la care se poate modifica acţiunea şi dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., referitoare la competinţă în litigiile privitoare la imobile.
Ambele considerente ale tribunalului popular sînt greşite, deoarece pe de o parte, în acţiune reclamanţii invocaseră dispoziţiile decretului nr. 221/1950, iar, pe de altă parte, invocarea de către părţi a dispoziţiilor legale cu caracter imperativ, cum sînt cele referitoare la decretul mai sus arătat, se poate face în tot cursul procesului. Cît priveşte considerentul tras din dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., el este de asemenea greşit, pentru că obiectul litigiului a rămas acelaşi - restituirea unei sume de bani deţinută fără cauză iar nu declararea nulităţii contractului de vînzare-cumpărare, nulitatea acestui contract invocîndu-se numai pe cale incidentă, în acţiunea pentru pretenţii băneşti.
Este incontestabil că în cazul în care pîrîtul face dovada că prin dezicerea reclamanţilor de la contract a suferit un prejudiciu şi se stabileşte culpa acestora, el are dreptul la daune, dar pentru valorificarea acestor pretenţii, el are calea unei acţiuni, eventual a unei cereri reconvenţionale, dar nu se poate opune la restituirea avansului de preţ, pe care-l deţine fără cauză, din moment ce contractul nu s-a încheiat în forma prevăzută de lege. Numai dacă se va face dovada că suma plătită a reprezentat o arvună, este locul la aplicarea art. 1298 C. civ.
Pentru motivele de mai sus, sentinţa dată în cauză este netemeinică şi nelegală, astfel că recursul în supraveghere se admite, se casează această sentinţă şi pe cale de consecinţă, şi decizia dată în recurs, dosarul trimiţîndu-se aceluiaşi tribunal popular pentru rejudecare.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu