luni, 7 aprilie 2008

Consideratii generale referitoare la dreptul de proprietate


Prin lucrarea de fata am dorit sa reliefam o parte din considerentele generale ce se degaja din jurisprudenta Curtii Constitutionale relativa la dispozitiile inscrise in art. 480 C. civ., potrivit carora: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege", in considerarea jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, prin reflectie asupra teoriei si jurisprudentei in materie.

Pentru a putea constitui exercitiul unor drepturi, actele persoanei trebuie sa fie recunoscute, sau sa nu fie interzise de lege, intrucat un act contrar legii nu se poate constitui, din punct de vedere juridic, exercitiul unui drept. Dreptul subiectiv este o prerogativa a activitatii individuale, in virtutea caruia subiectul unui raport juridic poate actiona in limitele permise de lege. Drepturile civile ale persoanelor fizice si juridice, in raport cu sfera persoanelor obligate si in functie de continutul obligatiilor corespunzatoare, sunt:
- drepturi absolute;
- drepturi relative.


Drepturile absolute sunt acele drepturi carora le corespunde obligatia generala negativa a tuturor persoanelor de a se abtine de la incalcarea lor.

Din categoria drepturilor absolute fac parte:
- drepturile personale nepatrimoniale, cum sunt dreptul la nume, dreptul la integritatea persoanei, la onoare, etc.;
- drepturi ce deriva din raporturile de familie;
- drepturile de autor si inventator;
- dreptul de proprietate, precum si celelalte drepturi reale.


Drepturile relative sunt acele drepturi carora le corespunde obligatia uneia sau a unor persoane determinate de a da, de a savarsi sau de a se abtine de la anumite acte sau fapte juridice. Aceste drepturi opereaza numai in privinta subiectului obligat sau a subiectelor obligate. Acestea sunt toate drepturile ce se nasc din contracte.

O alta clasificare a drepturilor se poate face dupa continutul lor economic, astfel:
- drepturi patrimoniale;
- drepturi nepatrimoniale.


Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au un continut economic, oferind posibilitatea unei evaluari banesti. Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care nu au un continut economic, cum sunt cele legate de persoana omului.

Drepturile patrimoniale se impart in:
- drepturi reale;
- drepturi de creanta.

Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale pe care titularii lor le exercita direct asupra lucrurilor, fara concursul altor persoane.

Drepturile reale se impart la randul lor in:
- drepturi reale principale;
- drepturi reale accesorii.


Din categoria drepturilor reale principale fac parte: dreptul de proprietare, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, uz si abitatie, dreptul de servitute.

Din categoria drepturilor reale accesorii fac parte: ipoteca, privilegiile si amanetul. Sunt denumite drepturi reale accesorii deoarece servesc drept garantie reala unor drepturi de creanta.

Drepturile de creanta sunt acele drepturi patrimoniale in baza carora subiectul activ numit creditor poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor ca acesta sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva.

Drepturile civile ale persoanelor fizice si juridice sunt recunoscute si ocrotite atat de Constitutie cat si de Codul civil, in scopul satisfacerii intereselor acestora in acord cu interesul general al statului.

Codul civil, in art. 480, defineste proprietatea ca fiind dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

Din definitia data de catre Codul civil rezulta elementele esentiale ale dreptului de proprietate, definind acest drept prin atributele acestuia, definitie criticata in literatura de specialitate, in sensul ca legiuitorul in loc sa defineasca proprietatea prin natura ei, o defineste mai mult prin atributele acestuia, trebuind sa se faca o enumerare completa a acestor atribute, in raport de textul legii care nu face referire si la prerogativa titularului dreptului de proprietate de a se folosi de lucru, precum si imprejurarea ca definirea dreptului de proprietate ca fiind un drept absolut nu ar corespunde realitatii juridice si practicii (G. Boroi & L. Stanciulescu, Drept civil, Curs selectiv pentru licenta, ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006, pag. 173).

Cu referire la acest aspect, consider ca definitia cuprinsa in corpul Codului civil este mai mult o metafora juridica, in sensul ca dreptul de proprietate este definit ca fiind absolut in relatie cu continutul juridic al acestuia, respectiv prin atributele acestuia: ius utendi, ius fruendi si ius abutendi, care presupune exercitarea prerogativelor mentionate mai sus asupra bunului in sensul stapanirii efective a acestuia, in materialitatea sa, direct si nemijlocit in putere proprie, in conditiile fixate de catre lege.

Totodata, caracterul absolut al dreptului de proprietate se poate traduce prin opozabilitatea acestuia orga omnes, respectiv prin imprejurarea ca titlularul acestui drept poate exercita oricare dintre atributele dreptului de proprietate fara a cere concursul altei persoane, iar limitarea exercitiului acestuia fiind data de natura constitutionala a dreptului de proprietate, care face parte din buchetul drepturilor reale principale, alaturi de dreptul de uzufruct, de uz, abitatie si superficie. Acest caracter ii confera dreptului de proprietate dreptul de urmarire [care constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a pretinde bunul în orice mâini s-ar găsi] si de preferinta [care reprezinta facultatea pe care dreptul real accesoriu unui drept de creanta o confera titularului sau de a avea prioritate fata de toti ceilalti creditori pentru a obtine satisfacerea creantei sale prin urmarirea bunului asupra caruia poarta acest drept real (creditorul a carui creanta este garantata printr-un gaj sau printr-o ipoteca, daca se afla in concurs cu alti creditori ce nu dispun de o asemenea garantie, isi va satisface integral si cu precadere creanta sa din bunurile gajate sau ipotecate)].

Astfel, proprietarul exercita atributele dreptului de proprietate intotdeauna in nume propriu, in limitele impuse de catre lege, iar toate celelalte persoane, altele decat proprietarul, exercita aceste prerogative in puterea legii si, mai ales, in numele proprietarului.

Dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu. Dreptul de proprietate este un drept absolut pentru că titularul său are libertatea oricărei acţiuni sau inacţiuni în legătură cu bunul său. Caracterul exclusiv cuprinde două idei: monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului său şi excluderea terţilor, inclusiv a autorităţilor publice, de la exercitarea prerogativelor proprietăţii. În fine, dreptul de proprietate este perpetuu, în sensul că el durează atâta vreme câtă există şi bunul care face obiectul dreptului; în plus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz şi nu poate fi pierdut prin intervenţia prescripţiei extinctive, putand fi, insa, „paralizat” prin invocarea institutiei uzucapiunii, ca mijloc originar de dobandire a proprietatii, care presupune, conform art. 645 şi art. 1837 C. civ., îndeplinirea condiţiilor rezultând din art. 1846-1847 din acelaşi cod şi anume exercitarea unei posesii utile. Posesia este utilă dacă este neîntreruptă, netulburată, publică şi exercitată sub nume de proprietar, conform art. 1846-1847 C. civ. În temeiul art. 1860 C. civ., orice posesor posterior are facultatea, spre a putea invoca dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său dacă: - între aceştia a existat un raport juridic si - posesorul anterior nu a fost proprietarul imobilului.

Referitor la atributul posesiei, este de retinut ca, in raport de institutia uzucapiunii, in sistemul Codului nostru civil uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietăţii unui bun imobil, ca efect al exercitării posesiunii utile asupra acelui bun un interval de timp determinat de lege.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum este reglementată în art. 1890 din Codul civil, este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, două condiţii: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată, şi să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă.

În acest sens, în art. 1846 alin. (1) din Codul civil se prevede că „orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii”, precizându-se, în alineatul următor, că „posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”.

Rezultă, deci, că posesiunea juridică, adică cea apărată de lege ca manifestare exterioară a unui drept, constă atât în exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, cât şi în posibilitatea de a exercita acele acte ca manifestare a pretenţiunii existenţei unui drept asupra bunului respectiv, fie sub forma dreptului de proprietate în întregul său, fie sub forma unui atribut al acestuia.

Exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, adică simpla detenţiune, poate avea loc în numele detentorului însuşi sau în numele altuia, în acest din urmă caz beneficiile posesiunii juridice aparţinând celui a cărui pretenţiune de drept se manifestă prin intermediul detentorului de fapt.

În conformitate cu prevederile art. 1847 din Codul civil, „ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar”.

Prin art. 1853 din Codul civil se prevede că „actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc. sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar”, precum şi că „tot asemenea este posesia ce am exercita asupra unui bun al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului său”.

Cu toate că nu este tratată ca viciu al posesiei în Codul civil, precaritatea poate fi considerată mai mult decât atât, şi anume ca o lipsă a înseşi posesiei, deoarece este lipsită de „animus domini”, adică de elementul intenţional al posesiei.

Precaritatea, deşi echivalează cu o lipsă a posesiei înseşi, în concepţia Codului civil apare totuşi ca un viciu absolut şi perpetuu al posesiei, pentru că persoanele enumerate în art 1853 din Codul civil posedă pentru altul: locatarul pentru proprietar, depozitarul pentru depozitant, uzufructuarul pentru nudul proprietar.

Prin Codul civil este reglementată însă şi intervertirea precarităţii sau a titlului posesiei, admiţându-se că, în anumite situaţii, detenţia precară se poate transforma în posesie propriu-zisă.

Art. 1858 din Codul civil enumeră următoarele cazuri:
- când deţinătorul lucrului primeşte cu bună-credinţă de la altul decât adevăratul proprietar un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului deţinut, el devine posesor propriu-zis, ca de exemplu, atunci când un chiriaş, la moartea proprietarului, cumpără imobilul închiriat de la o persoană pe care o crede moştenitoare a defunctului. Din momentul cumpărării devine posesor propriu-zis, încetând de a mai fi un detentor precar;

- când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care deţine posesiunea, prin acte de rezistenţă, la exerciţiul dreptului său, titlul precar se află intervertit şi posesiunea devine utilă. În această situaţie nu este însă suficient ca detentorul să nege pur şi simplu dreptul autorului său, adică să se limiteze a spune că nu recunoaşte acest drept, ci el trebuie să manifeste voinţa sa de a poseda în contra voinţei autorului său prin acte reale, prin „acte de rezistenţă”, susceptibile să provoace un conflict între el şi proprietar relativ la chesiunea proprietăţii. Astfel de acte pot fi o notificare făcută proprietarului de către chiriaş, prin care îi pune în vedere că nu îi va mai plăti chiria, sau dacă, în cazul în care conflictul devine litigios în faţa instanţelor judecătoreşti, se apără prin probe în contra pretenţiilor proprietarului;

- titlul precar se mai interverteşte în titlu util, atunci când lucrul este transmis, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, de către detentorul precar unei persoane de bună-credinţă;

- în fine, titlul precar se interverteşte în titlu util şi în cazul în care transmisiunea lucrului se face printr-un act cu titlu universal unei persoane de bună-credinţă. Buna-credinţă, în această situaţie, constă în faptul că succesorul nu ştia că defunctul deţinea lucrul ca un simplu detentor precar.

Prin urmare detenţia locatarului, fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobândirea proprietăţii asupra imobilului ce face obiectul locaţiunii.
(C.S.J., Sectiile Unite, Decizia nr.VIII din 27 septembrie 1999, publicata în M.Of. nr. 636/27 dec. 1999)

Folosinţa (ius utendi şi ius fruendi) cuprinde atât utilizarea bunului, cât şi culegerea fructelor acestuia.

Dispoziţia (ius abutendi), are două elemente: dispoziţia materială asupra bunului (în cazul bunurilor corporale (care exprimă posibilitatea de a modifica forma lucrului, a transforma, distruge sau consuma substanţa acestuia) şi dispoziţia juridică (ce exprimă posibilitatea înstrăinării în tot sau în parte a dreptului de proprietate).

Ca o incercare, dintre multele asemenea, dreptul de proprietate a fost definit ca fiind acel drept real care confera titularului atributele de posesie, folosinta si dispozitie asupra unui bun, atribute pe care numai acesta le poate exercita in plenitudinea lor, in putere proprie si in interesul sau, cu respectarea normelor juridice in vigoare. (L. Pop & L-M Harosa, Drept civil, Drepturile reale principale, ed. Universul juridic, Bucuresti 2006, pag. 83).

Actiunea in revendicare, fondata pe art. 480 C. civ., este actiunea proprietarului neposesor impotriva posesorului neproprietar, actiune reala deci, prin care reclamantul cere instantei de judecata sa i se recunoasca dreptul de proprietate asupra unui bun determinat si, pe cale de consecinta, sa-l oblige pe parat la restituirea posesiei bunului.

Astfel, analizând continutul art. 480 C. civ., prin corelatie cu dispozitiile constitutionale cuprinse in art. 21 si 16, s-a constatat că aceste prevederi sunt constituţionale, reţinandu-se că prevederile articolului sus-mentionat dau definiţia legală a proprietăţii, precizând că dreptul de proprietate este atât un drept absolut, ce rezultă din exercitarea celor 3 atribute ale acestui drept real (usus, fructus şi abusus), cât şi un drept exclusiv, din punctul de vedere al titularului care îl poate exercita în mod liber, cu respectarea însă a ordinii publice şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Principiul accesului liber la justiţie, consacrat prin textul citat din Legea fundamentală, implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reglementări prin care partile litigante să îşi poată susţine şi valorifica dreptul de acces la justiţie.

Relativ la acest aspect, Plenul Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiţie al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, a retinut ca potrivit art. 21 din Constituţie: "Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".

Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. De aceea, în legătură cu problema referitoare la compatibilitatea unor proceduri speciale sau a particularităţilor procedurale pentru exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor cu principiul liberului acces la justiţie, Curtea Constituţională a considerat că este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.

Este, de astfel, o soluţie care rezultă în mod categoric din dispoziţiile Constituţiei, potrivit cărora "competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege" şi în conformitate cu care "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

Judecătorul "spune dreptul" pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege. Pe cale de consecinţă, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. De aceea, regula art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social.

În legătură cu problema privind asigurarea egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea Constituţională a considerat că în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De aceea nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.

De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.

Aceasta nu înseamnă însă că, în toate cauzele, accesul liber la justiţie presupune să fie asigurat accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate, poate stabili reguli deosebite.

De asemenea, s-a mai constatat că reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia E.D.O. consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie.

Romania, devenita membra cu drepturi depline a Consiliului Europei din 1993, a ratificat in anul 1994, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, semnată la Roma în data de 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare în anul 1953, si protocoalele sale aditionale, carora li s-au adaugat in ultimii ani unele noi.

Conform Constitutiei, tratatele ratificate fac parte din dreptul intern (art. 11), iar drepturile si libertatile fundamentale inscrise vor fi interpretate in concordanta cu dispozitiile in materie pe care le contin. Mai mult, in caz de neconcordanta cu legislatia interna acestea au intaietate, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile (art. 20).

In consecinta, cunoasterea jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, interpreta suprema a Conventiei si protocoalelor sale aditionale, devine o conditie a aplicarii corecte a acestora.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată în cazul Golder împotriva Regatului Unit, 21.02.1975, a statuat că: "Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept".

Curtea E.D.O. a apreciat că dacă art. 6 pct. 1 nu proclamă în termeni expreşi un drept de acces la tribunale, nu consacră mai puţin dreptul de a sesiza un tribunal în materie civilă, care constituie un aspect din ceea ce ea numeşte "dreptul la un tribunal". Curtea isi întemeiază această concluzie îndelung motivată pe textul şi pe contextul art. 6 pct. 1, pe scopul şi obiectul Convenţiei şi pe anumite principii generale de drept. Ea se inspiră astfel din Convenţia de la Viena din 23 mai 1969 asupra dreptului tratatelor, care nu era încă în vigoare, dar ale cărei articole 31-33 enunţă, în esenţă, regulile de interpretare comun admise în dreptul internaţional şi la care Curtea a recurs deja.

Dreptul de acces la tribunale, apreciază Curtea, nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fără să-l definească (a se vedea, de asemenea, art. 13, 14, 17 şi 25) în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.

Din jurisprudenta relativa a Curtii E.D.O., se retine că o hotărâre în care se constată o încălcare a convenţiei impune statului pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a repara consecinţele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia existentă înaintea încălcării.

Statele contractante, părţi într-o cauză, sunt în principiu libere să aleagă mijloacele prin care să se conformeze unei hotărâri care constată o încălcare. Această libertate de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea executării unei hotărâri reflectă libertatea de alegere acordată o dată cu obligaţia fundamentală impusă prin convenţie statelor contractante, aceea de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate (art. 1). Dacă în urma încălcării dreptului de proprietate restituirea în natură este totuşi posibilă, statul este obligat să o dispună. Dacă, pe de altă parte, dreptul intern nu permite sau permite doar parţial înlăturarea consecinţelor încălcării, art. 41 împuterniceşte Curtea să acorde părţii vătămate, dacă este cazul, despăgubirile pe care le consideră necesare [a se vedea hotărârea din 31 octombrie 1995 în cauza Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei (art. 50), seria A nr. 330-B, alin. 34].

Curtea examinează proprietatea în lumina principiului de "respect" pentru proprietate (primul alineat, prima frază, din art. 1 al Protocolului nr. 1), respectiv ea subliniază necesitatea unui echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Art. 480 din Codul civil dă definiţia legală a proprietăţii, precizând că dreptul de proprietate este atât un drept absolut, ce rezultă din exercitarea celor trei atribute ale acestui drept real, respectiv usus, fructus şi abusus, cât şi un drept exclusiv, din punctul de vedere al titularului care le poate exercita în mod liber, cu respectarea, însă, a ordinii publice şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Prin urmare, condiţionarea liberei exercitări a atributelor dreptului de proprietate de respectarea dispoziţiilor legii include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, situată, din punctul de vedere al forţei juridice, în vârful ierarhiei actelor normative, astfel încât textul de lege este în deplină concordanţă cu exigenţa impusă de art. 44 alin. (7) din Constituţie, ce impune proprietarului obligaţia respectării tuturor sarcinilor ce îi revin, potrivit legii sau obiceiului.

Textul de lege enuntat nu conţine norme contrare principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, fiind aplicate în mod egal, tuturor celor vizaţi de ipoteza normei, fără discriminări pe considerente arbitrare. De asemenea, dispoziţiile art. 480 din Codul civil sunt în deplină concordanţă cu regula constituţională potrivit căreia dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini, care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Faţă de cuprinsul art. 480 din Codul civil, ne aflăm în prezenţa unei definiţii a dreptului de proprietate ce nu are a fi aplicată în rezolvarea unui litigiu privind contestarea ori recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unui bun.

Art. 480 din Codul civil cuprinde o definiţie legală a dreptului de proprietate ce se aplică tuturor proprietarilor, fără discriminări, fiind astfel respectat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

Totodata, articolul 480 din Codul civil cuprinde, de fapt, o dispoziţie similară cu cea din art. 41 alin. (1) din Constituţie.

Prevederile art. 480 din Codul civil nu impun limitări legale ale exerciţiului dreptului de proprietate, fără a ţine seama de exigenţa constituţională cuprinsă în art. 44 alin. (7), potrivit căreia dreptul de proprietate obligă şi la respectarea celorlalte sarcini, ce revin titularului său potrivit obiceiului.

Constatăm, deci, că art. 480 din Codul civil nu contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (2) potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie si nici art. 6 din C.E.D.O. cu referire la art. 13 din acelasi act.

Ca examen teoretic, rezultat din jurisprudenta relativa la dreptul de proprietate, retinem ca potrivit art. 480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, iar conform art. 475 C. civ. oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi.

Dreptul de dispoziţie, ca atribut al dreptului de proprietate, constă, deci, în posibilitatea pe care o are titularul dreptului de a dispune liber, exclusiv şi absolut de bunul care îi aparţine.

Dreptul de dispoziţie se poate exercita, printre altele, prin înstrăinarea bunului, operaţiune care, în cazul proprietarului unic, depinde numai de manifestarea de voinţă a acestuia.

În cazul proprietăţii pe cote-părţi, pentru ca înstrăinarea să producă efecte depline, este necesar acordul tuturor coproprietarilor, deoarece fiecare dintre ei, având numai un drept limitat asupra bunului, exprimat printr-o cotă-parte care nu este determinată în materialitatea sa, ci doar ideal, nu poate dispune valabil decât în limitele dreptului său.

Vânzarea bunului aflat în stare de indiviziune, făcută de unul dintre coproprietari, este supusă condiţiei ca, la efectuarea partajului, bunul să cadă în lotul vânzătorului.

Există, de asemenea, posibilitatea ratificării vânzării de către ceilalţi coproprietari, situaţie în care cumpărătorul dobândeşte proprietatea exclusivă asupra întregului bun.

Donaţia având ca obiect un imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, consimţită, ulterior preluării de către stat, de fostul proprietar în favoarea fiicei sale, nu conferă donatarei calitate procesuală activă pentru a promova o acţiune în revendicarea imobilului de la stat, această calitate aparţinând donatorului.

În ceea ce priveşte contractul de donaţie, se reţine că, în materia actelor translative de proprietate, aşa cum este şi contractul de donaţie, cel ce înstrăinează bunul trebuie să fie şi proprietarul lui. Prin donaţie, care este un contract solemn, donatorul îşi micşorează în mod irevocabil patrimoniul său cu un drept, mărind patrimoniul donatarului cu acelaşi drept.

Potrivit prevederilor art. 492 C. civ., orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra.

Din formularea textului de lege rezultă că se instituie o prezumţie relativă legală, ce constă în dreptul de proprietate, a proprietarului terenului, asupra construcţiilor ori altor edificate ataşate de sol, prezumţie care însă poate fi răsturnată prin proba contrară din moment ce legea vorbeşte "până ce se dovedeşte din contra".

Proba contrară poate să tindă la dovedirea unui drept de superficie, ca o excepţie de la regula înscrisă în art. 492 C. civ., drept real ce constă în dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiei edificată pe terenul proprietatea altei persoane şi asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.

Pentru constituirea dreptului de superficie se cere deci, în primul rând dovedirea dreptului de proprietate asupra construcţiei, iar în al doilea, fie existenţa unei dispoziţii legale, fie o convenţie încheiată între superficiar şi proprietarul terenului, deoarece dreptul de superficie ia naştere în puterea legii, ori prin convenţia părţilor, care nu pot fi decât cei doi proprietari ai construcţiei şi terenului şi are ca obiect constituirea superficiei. În consecinţă, pentru constituirea dreptului de superficie trebuie să se facă dovada îndeplinirii celor două condiţii.

Referitor la proprietatea comună pe cote-părţi, retinem ca potrivit regulii unanimităţii, niciun act nu poate fi înfăptuit cu privire la un bun aflat în proprietate comună pe cote-părţi, fără acordul unanim al coproprietarilor. Regula unanimităţii cunoaşte o aplicare limitată în cazul actelor materiale, în sensul că fiecare coproprietar are folosinţa materială a bunului, cu condiţia de a respecta drepturile celorlalţi.

De asemenea, regula unanimităţii se aplică numai actelor juridice de dispoziţie, iar nu şi în cazul actelor juridice de conservare şi de administrare, care, fiind indispensabile păstrării bunului în patrimoniile coproprietarilor şi profitabile tuturor, pot fi făcute chiar şi numai de unul sau de o parte din coproprietari, cu privire la întregul bun.

Acţiunea în pretenţii pentru lipsa de folosinţă a terenului aflat în proprietate comună pe cote-părţi, fiind un act de administrare, poate fi introdusă împotriva terţilor de oricare dintre coproprietari sau de o parte din aceştia, cu privire la întregul bun.

Fiind introdusă pentru încasarea veniturilor produse de un bun, acţiunea prin care se solicită obligarea pârâţilor la plata lipsei de folosinţă a terenului pe care-l ocupă fără drept este un act de administrare. Întrucât prin introducerea cererii se întrerupe cursul prescripţiei şi se preîntâmpină, în acest mod, pierderea unui drept, acţiunea poate fi calificată şi ca act de conservare. Ea nu poate fi, însă, calificată drept un act de dispoziţie, asemeni acţiunii în revendicare, deoarece nu poate avea ca efect înstrăinarea sau distrugerea, bunului.

Or, regula unanimităţii îşi găseşte aplicarea numai în cazul actelor juridice de dispoziţie, iar nu şi în cazul actelor juridice de conservare şi de administrare, care, fiind indispensabile păstrării bunului în patrimoniile coproprietarilor şi profitabile tuturor, pot fi făcute chiar şi numai de unul sau de o parte din coproprietari, cu privire la întregul bun.

Aşadar, acţiunea prin care se solicită obligarea terţilor pârâţi la plata lipsei de folosinţă a terenului ocupat fără drept poate fi introdusă şi numai de unul sau de o parte dintre coproprietari.

Având în vedere că suma solicitată nu reprezintă un drept personal al reclamanţilor, ci un drept comun al tuturor titularilor dreptului de proprietate comună pe cote-părţi, pentru admisibilitatea acţiunii formulate împotriva terţilor nu este necesar să se realizeze anterior ieşirea din indiviziune a coproprietarilor.

În cauza Lupaş şi alţii împotriva României, din perspectiva regulii unanimitatii, coroborata cu dispozitiile C.E.D.O., se retine ca deşi nicio dispoziţie legislativă nu a prevăzut aplicarea regulii unanimităţii coproprietarilor pentru a revendica un bun aflat în invidiziune, fostul Tribunal Suprem a concluzionat, într-o hotărâre din 24 noiembrie 1972, că un singur coproprietar se află în imposibilitatea de a exercita o asemenea acţiune, în termenii următori:

“(...) atâta timp cât invidiziunea rămâne, drepturile coproprietarilor asupra bunului în chestiune nefiind stabilite, nu ar putea pretinde un drept exclusiv asupra cotelor-părţi ale lor decât după partajul bunului, atunci când fiecare va fi obţinut o parte în proprietate exclusivă. Reiese că un [singur] coproprietar nu poate revendica un bun indiviz înainte de partaj, deoarece acţiunea în revendicare implică existenţa unui drept exclusiv şi determinat pe care un coproprietar nu-l va dobândi decât prin efectul partajului.”

Jurisprudenţa creată de fostul Tribunal Suprem a fost urmată de majoritatea instanţelor, doar cu câteva excepţii, printre care hotărârea din 29 septembrie 2000 a Curţii supreme de justiţie care, după ce a amintit regula unanimităţii, a concluzionat:

“(...) în cazul în speţă şi în general în cazul acţiunilor în revendicare a imobilelor naţionalizate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 199, situaţia juridică a acestor imobile şi a persoanelor care invocă naţionalizarea era greşită, diferă clar de cazurile clasice.

Foştii proprietari sau moştenitorii lor se află în imposibilitatea de a solicita partajul bunului înainte de revendicarea sa deoarece li s-ar opune lipsa titlului de proprietate în vreme ce caracterul greşit al naţionalizării şi lipsa titlului de proprietate valabil al statului nu ar fi stabilite.
În aceste cazuri “sui generis”, acţiunile în revendicare au un caracter complex şi depăşesc modelul acţiunii clasice în revendicare; unul sau mai mulţi coproprietari, unul sau mai mulţi din moştenitorii lor, dar nu neapărat toţi, pot înainta o acţiune în justiţie pentru a demonstra (...) că statul nu posedă vreun titlu de proprietate valabil (...) şi în consecinţă a obţine confirmarea existenţei bunului, naţionalizat pe nedrept, în patrimoniul proprietarului sau succesiunii sale. Apoi vor putea cere partajul.


In jurisprudenta nationala, se retinea, totodata, ca acţiunea în revendicare introdusă de descendenţii proprietarului bunului, aflaţi în stare de indiviziune, împotriva pârâtului vecin, care le deţinea terenul, era admisibila, chiar in perioada cât între acestia nu s-a efectuat ieşirea din indiviziune.

Totodata, se retinea si imprejurarea ca indiviziunea şi coproprietatea constituie proprietate pe cote părţi, deosebirea fiind între obiectul dreptului în fiecare caz: bunul individual determinat la coproprietate şi universalitatea juridică de bunuri la indiviziune.

Specific acestei forme de proprietate este faptul că actele de administrare asupra bunurilor, cât şi actele de dispoziţie sunt supuse regulii majorităţii. Astfel, un coproprietar nu are calitatea de a introduce singur acţiunea în revendicare împotriva terţilor, calitate procesuală activă având toţi coproprietarii. Regula nu-şi avea aplicare în cazul actelor de dispoziţie făcute de unul dintre moştenitori asupra cotei sale părţi din moştenire şi nici în cazul vânzării mobilelor succesorale pentru plata datoriilor moştenirii, dacă acordul majorităţii moştenitorilor este dat (art. 738 Cod civil).

Potrivit Curtii E.D.O., articolul 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr.18, pag.18, § 36), observandu-se ca dreptul de acces la un tribunal nu este absolut, acesta admitand unele restricţii, deoarece se referă prin chiar natura sa la o reglementare din partea statului, care beneficiază de o anumită marjă de apreciere in aceasta privinta.

Cu toate acestea, restricţiile aplicate nu pot duce la restrângea accesului deschis individului în aşa fel încât sau până la punctul că dreptul este atins în substanţa sa însăşi. De asemenea, ele nu se armonizează cu articolul 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (a se vedea, printre altele, F.E. împotriva Franţei, hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, pag. 3349, § 44 şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr.41727/98, § 23, CEDO 2001-XII).

Curtea aminteşte în fine că reglementarea referitoare la formalităţile de respectat pentru a formula un recurs vizează să asigure buna administrare a justiţiei şi respectarea, în special, a principiului siguranţei juridice (a se vedea Bulena contra Republicii Cehe, nr.57567/00, § 28, 20 aprilie 2004). În acest domeniu, rolul Curţii nu este de a examina in abstracto legislaţia şi practica interne pertinente, ci de a descoperi dacă felul în care au afectat reclamanţii a încălcat Convenţia (a se vedea Kaufmann contra Italiei, nr. 14021/02, § 33, 19 mai 2005).

Potrivit regulii unanimităţii, instantele interne, avand de solutionat cereri de chemare in judecata prin care se solicita revendicarea unor bunuri aflate in coproprietate, numai de catre o parte a proprietarilor, au declarat acţiunile lor inadmisibile pe motiv că fuseseră înaintate fără acordul moştenitorilor a doi din foştii coproprietari ai bunurilor revendicate.

Analizand regula unanimitatii, Curtea relevă mai întâi că regula în chestiune este o construcţie jurisprudenţială care nu decurge dintr-o dispoziţie procedurală specifică dar care este inspirată din particularităţile acţiunii în revendicare.

Având în vedere că această regulă jurisprudenţială era urmată de majoritatea tribunalelor interne, Curtea a admis că era clară şi accesibilă şi că aplicarea sa era previzibilă, precum si că urmărea un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului.
În privinţa aspectului dacă cerând să strângă acordul tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari tribunalele au impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată care întrerupe echilibrul just dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moştenitorilor şi, pe de altă parte, dreptul reclamantului de acces la un tribunal pentru a revendica cotele-părţi ale bunului indiviz, Curtea a constatat că este suficient să se constate că regula unanimităţii nu doar a împiedicat reclamanţii să beneficieze de examinarea temeiniciei acţiunilor lor din partea tribunalelor, ci, ţinând cont de circumstanţele deosebite ale speţei şi în special de data naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg de aici pentru a identifica moştenitorii unui fost coproprietar precum şi de refuzul moştenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătura acţiunii lor, ea reprezintă un obstacol de nedepăşit pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize.

Cum a retinut de multe ori in jurisprudenta sa Curtea E.D.O., este evident că în general nu este în sarcina Curţii să se pronunţe asupra erorilor de fapt sau de drept care ar fi fost comise de către o instanţă internă [a se vedea printre altele Hotărârea Garcia Ruiz împotriva Spaniei (GC), Cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDH 1999-I], interpretarea legislaţiei revenind în primul rând autorităţilor interne, mai ales instanţelor judecătoreşti (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 82; Hotărârea Coeme şi alţii împotriva Belgiei, cererile nr. 32.492/96, nr. 32.547/96, nr. 32.548/96, nr. 33.209/96 şi nr. 33.210/96, paragraful 115, CEDH 2000-VII), fiind la fel de adevarat ca obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, precitată, p. 20, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, precitată, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX).

Privitor la dreptul la respectarea bunurilor, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia E.D.O., dispune astfel:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor
."

Intr-o decizie de speta pronuntata de I.C.C.J., Secţia Civilã si de Proprietate Intelectualã, nr. 9157/ 14 noiembrie 2005, s-a statuat ca acţiunea formulatã de recurenţi, fãrã acordul celorlalţi coindivizari este pe deplin întemeiatã şi, deci, admisibilã, retinand ca regula unanimitãţii este rezultatul interpretãrii dispoziţiilor art. 480 şi urm. C. civ.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 se aratã cã art. 4 din lege nu a înfrânt regula unanimitãţii în promovarea acţiunii în revendicare întrucât legiuitorul a avut în vedere numai stabilirea unor reguli privind modalitatea de calcul a cotelor de proprietate pentru persoanele care şi-au manifestat acţiunea de restituire, o modalitate legalã de formare a proprietãţii comune, pe cote pãrţi în sensul cã dreptul de proprietate asupra imobilului va fi afectat de „modalitatea” coproprietãţii.

Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 sunt greşit interpretate şi aplicate deoarece acest text înfrânge regula unanimitãţii câtã vreme se aratã cã dreptul de proprietate se constatã sau se stabileşte în cote pãrţi ideale, potrivit dreptului comun.

Prin decizia recurata se dã eficienţã regulii unanimitãţii omiţându-se împrejurarea cã acţiunea în revendicare este un act de conservare şi nu de dispoziţie. Chiar şi în situaţia în care s-ar accepta teza cã acţiunea în revendicare este un act de administrare, regula unanimitãţii încurajeazã abuzul de drept, fiind suficient ca un coindivizar sã se opunã sau sã fie pasiv faţã de acţiunea în revendicare, acţiunea fiind astfel paralizatã.

Litisconsorţiul obligatoriu este o creaţie a doctrinei şi, drept consecinţã, a practicii judiciare fãrã a exista o dispoziţie legalã care sã statueze aceastã regulã. Funcţie de calificarea datã acţiunii în revendicare, act de administrare, de dispoziţie ori act de conservare, soluţiile la care instanţele pot ajunge sunt divergente, existând argumente pertinente şi pentru o soluţie, şi pentru alta. Dispoziţiile art. 4 ale Legii nr. 10/2001 referitoare la regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt lãmuritoare în ceea ce priveşte aplicabilitatea regulii unanimitãţii, şi aceasta întrucât de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu şi-au exercitat dreptul de a solicita restituirea imobilelor profitã ceilalţi moştenitori care au exercitat acţiunea de recuperare a bunului preluat de stat în perioada mai sus arãtatã.

Cerinţa unanimităţii de reclamanţi este specifică raporturilor dintre coindivizari şi terţi, justificat de faptul că un singur coproprietar, având numai un drept limitat exprimat printr-o cotă parte care nu este determinată în materialitatea sa, nu poate revendica un bun de la un terţ, deoarece acţiunea în revendicare are ca scop recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu şi aducerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaştere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale.

Regula unanimităţii nu este aplicabilă la proprietatea comună a soţilor, codevălmaşul putând introduce singur acţiune împotriva terţului – în speţă retrocedarea unui teren expropriat – întrucât are ca scop mărirea patrimoniului comun, profitând implicit şi celuilalt soţ.

Retinand, in concluzie, considerentele Curtii E.D.O. in cauza Lupas si altii vs. Romania din 14.12.2006, potrivit carora s-a considerat că articolul 6 alin. (1) din Convenţie a fost încălcat deoarece regula unanimităţii aplicată în speţă de către instanţe, pe de o parte a împiedicat analiza pe fond a cererii reclamanţilor, iar, pe de altă parte - având în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, şi în special data naţionalizării şi dificultăţile care decurg din aceasta în ce priveşte identificarea moştenitorilor unui fost coproprietar, precum şi refuzul moştenitorului unui alt fost coproprietar de se alătura reclamanţilor în acţiunile formulate - această regulă este un obstacol insurmontabil faţă de orice încercare viitoare a reclamanţilor de revendicare a bunurilor indivize, se impune, in conditiile art. 20 din Constitutie, avand in vedere contrarietatea dintre jurisprudenta internă cu reglementările internaţionale statuate prin jurisprudenta C.E.D.O. in privinta relaţiilor sociale reprezentate de actiunea in revendicare exercitata de o parte din coindivizari, aplicarea in mod direct a jurisprudentei Curtii, care contine norme mai favorabile in privinta drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Totodata, din textul constituţional al art. 20, rezultă că toate tratatele internaţionale, la care România este parte, în urma ratificării lor de către Parlament, devin componente ale dreptului intern, indiferent de domeniul sau obiectul lor de reglementare. Aşadar, tratatele ratificate apar ca acte normative, în principiu, de aceeaşi valoare şi forţă juridică ca şi a celorlalte acte normative elaborate de autoritatea legiuitoare naţională.

Pt slatineni-Falsuri penale şi funcţionari suspecţi de mită în cazul construcţiilor lui Bercea Mondial

Sandu Anghel, zis Bercea Mondial, îşi ridică aşa-zisele construcţii din Slatina prin falsuri grosolane şi cu ajutorul neprecupeţit al unor funcţionari din Primăria Slatina şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (OCPI) Olt.

Nici notarii nu sunt străini de falsurile pe care le ştampilează dându-le girul de credibilitate. Numai intervenţia fermă a poliţiei şi Parchetului, prin angajaţi incoruptibili, ar putea lovi în această plagă care paralizează corpul social. Practic, prin astfel de mijloace, fără ca oficial acest Bercea Mondial să mai aibă vreo sursă de venit, a cumpărat în ultimii 4 (patru) ani, numai în Slatina, terenuri ce depăşesc valoarea de 10 milioane de euro.

Pe aceste terenuri a ridicat clădiri care egalează şi ele suma de 10 milioane de euro. Cel care i-a deschis calea de intrare în oraş lui Bercea a fost fostul primar de tristă amintire Gheorghe Păunescu. El a fost cel care i-a aprobat lui Bercea construirea primelor 4(patru) pagode chiar în centrul oraţului, vis-á-vis de Casa de Cultură a Tineretului. Să fie întâmplător că arhitecta care a proiectat acele clădiri este tocmai arhitecta-şefă din Primăria Slatina? Şi că ştampila acestei individe îmbogăţite peste noapte se lăfăie acum pe nişte acte false?

Acum mai puţin de două săptămâni a izbucnit un nou scandal provocat de o construcţie a lui Bercea. De fapt, a unui interpus a lui Bercea, un anume Nicolae Budan din Drăgăneşti-Olt. Dealtfel, toţi „marii dezvoltatori“ imobiliari din Slatina sunt din Drăgăneşti-Olt şi toţi au cumpărat terenurile de la Bercea Mondial sau de la rude ale acestuia. Primăria Slatina l-a amendat pe proprietarul terenului care începuse o construcţie ilegală în strada Ecaterina Teodoroiu nr.2 (în zona blocului Electrica), chiar în buricul Slatinei.

În registrele Primăriei Slatina nu s-a identificat niciun document care să ateste că Nicolae Budan obţinuse aprobare să construiască măcar un coteţ la acea adresă. Ce s-a întâmplat de fapt? În data de 14 februarie 2008, Primăria Slatina a eliberat o autorizaţie de construire pentru „construire spaţiu comercial birouri“ în strada Piteşti nr. 114. Pe numele lui Andrei Ovidiu Catană. De unde este acest Catană? Din Drăgăneşti, bineînţeles.

Autorizaţia de construire are numărul 43/14.02.2008. La doar 4(patru) zile, Catană i-a vândut lui Nicolae Budan suprafaţa de teren pentru care luase autorizaţie de construire. La fix o lună, pe 17.03.2008, Budan semna deja Procesul-Verbal de Recepţie la terminarea lucrărilor nr.8/17.03.2008. Pe acest proces-verbal apar două semnături şi o ştampilă cu înscrisul „conform cu originalul“. Ce s-a întâmplat mai departe? Pentru lucrările de la construcţia din strada Ecaterina Teodoroiu nr.2 s-au falsificat atât Autorizaţia de construire, schimbându-se numele beneficiarului din Catană în Anghel Fănica şi adresa dar şi Procesul-Verbal de Recepţie la terminarea lucrărilor, aici schimbându-se doar adresa.

Cu aceste documente false, Nicolae Budan s-a dus la OCPI Olt şi a solicitat intabularea clădirii din strada Ecaterina Teodoroiu nr.2. Acest lucru s-a întâmplat vineri, acum 3(trei) zile, pe 3 aprilie 2008. Numai nişte funcţionari corupţi puteau elibera un asemenea extras de carte funciară.

Aceşti indivizi ne cred pe toţi cretini? Nu trăiesc în acest oraş? Nu se deplasează nimeni să vadă dacă solicitarea este corectă? Să mai spunem că autorizaţia de construire falsă a fost legalizată la Biroul Notarial Ion Spirescu? Autorizaţia de construire originală fusese legalizată la BNP Rodica Ruscu. Să mai spunem că pe Procesul-Verbal de Recepţie la terminarea lucrărilor fals este ştampilat cu ştampila arhitectei-şefe a Slatinei? Toate acestea vi se par incredibile? Este doar începutul.

Preluare din Gazeta de Olt

Revendicarea caselor nationalizate, in atentia instantei supreme

Avand in vedere practica instantei supreme asupra subiectului in discutie, incerc un pariu, in sensul ca R.I.L.-ul va fi admis, astfel incat se va stabili ca dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunile in revendicarea imobilelor, ce fac obiectul art. 2 din legea sus-mentionata, nu este admisibila pe dreptul comun, reprezentat de dispoz. art. 480 si urm. C.civ., ci numai in conditiile legii speciale de reparatie, ca exceptie de la regula, fata de caracterul de lege speciala in raport cu legea generala a Legii nr. 10 fata de Codul civil.
-----------------------------------------------
Opinie diferita in Gardianul

Problema revendicarii imobilelor preluate in mod abuziv de regimul comunist, dupa intrarea in vigoare a Legii 10/2001 privind regimul juridic al caselor nationalizate, se va afla astazi in dezbaterea Sectiilor Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Este a doua oara cand instanta suprema este chemata sa se pronunte asupra practicii de solutionare a cazurilor referitoare la revendicarea caselor nationalizate, prima data realizandu-se in 1995, solutia adoptata atunci generand multe condamnari ale statului roman la CEDO.

Dupa 13 ani de la primul recurs in interesul legii, timp in care a fost adoptata Legea 10/2001, procurorul general al Romaniei, Codruta Kovesi, a sesizat instanta suprema cu privire la faptul ca in practica judiciara s-a constatat ca nu exista un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea actiunii intemeiata pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, actiuni formulate dupa intrarea in vigoare a Legii 10/2001.

Kovesi sustine ca unele instante au considerat ca, de la intrarea in vigoare a Legii 10/2001, respectiv de la data de 14 februarie 2001, restituirea imobilelor preluate in proprietatea statului in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prevazute de art.2 alin.1 din acest act normativ se realizeaza numai prin procedura speciala, stabilita de aceasta lege si, in consecinta, actiunea in revendicare de drept comun este inadmisibila.

Potrivit Mediafax, alte instante au opinat ca actiunea in revendicare intemeiata pe dispozitiile dreptului comun, formulata dupa intrarea in vigoare a Legii 10/2001 este admisibila. Procurorul general cere instantei supreme admiterea recursului in interesul legii si pronuntarea unei decizii in sensul ca, dupa intrarea in vigoare a Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, actiunile avand ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi intemeiate pe dispozitiile dreptului comun.

Preluare din Ziua

Cu ochii pe Codul de procedura penala

Societatea Academica Romana a publicat raportul "Romania-veriga slaba a sistemului european de combatere a criminalitatii", conform caruia Codul Penal si Codul de Procedura Penala risca sa creeze "cel mai permisiv regim pentru infractori din Europa".

SAR se refera la o Ordonanta de Urgenta 60/2006, amendata anul trecut de Camera Deputatilor. Amendamentele au provocat o cerere de reexaminare a presedintelui, avizata favorabil de catre senatori. SAR atrage atentia Camerei Deputatilor, in dezbaterea careia intra astazi cererea de reexaminare, sa nu mentina amendamentele vizate deoarece ar afecta eficienta anchetelor penale aflate in curs. Expertii SAR se refera la impunerea unui termen limita pentru urmarirea penala, interzicerea interceptarii inainte de inceperea urmaririi penale, sanctionarea cu nulitate absoluta pentru toate deficientele de procedura si sanctionarea ca infractiune a difuzarii inregistrarilor video si audio legate de cauze penale.

Preluare din Ziua

duminică, 6 aprilie 2008

"Gulerele albe" patate, spalate de judecatori

Luptatorii anticoruptie din Justitie nu mai sperie pe nimeni. Mai bine zis, nu mai au de ce sa ii sperie pe functionarii publici cand pedepsele aplicate de judecatori sunt mai curand simbolice. Anul trecut, din cei 109 condamnati definitiv pentru coruptie, doar 28 au primit pedepse cu inchisoarea, restul de 81 fiind condamnati cu suspendare.

Din 59 de inculpati care au detinut functii publice, 11 au fost condamnati cu executarea pedepsei, iar 48 cu suspendare.

Specialistii din sistem argumenteaza, fiecare din perspectiva functiei pe care o ocupa, in favoarea pedepselor fara eficacitate aplicate functio-narilor. Unii sustin ca judecatorii nu ar fi constienti de gravitatea faptelor si dau dovada de indulgenta fata de coruptia generata de "gulerele albe", in timp ce alti specialisti pretind ca pedeapsa cu suspendare este mult mai grava pentru functionari, deoarece, odata functia pierduta, respectivul infractor nu mai are ce trafica.

"Coruptia nu li se pare (judecatorilor – n.red.) o fapta grava. Acelasi lucru se intampla si cu furtul din bancomate. Judecatorii nu au reprezentarea gravitatii faptei (…)", remarca psihologul Florin Tudose. Pentru avocatul Remus Borza, o condamnare cu suspendare pentru un functionar este binevenita, avand in vedere ca in acest fel infractorul isi pierde functia, iar statul face economie cu cheltuielile ce presupun incarcerarea sa.

Continuare in Romania libera

Transarea problematicii privind natura juridica a Legii nr. 10/2001

Pentru ca nu se mai transeaza odata problematica privind natura juridica a Legii nr. 10/2001, respectiv daca aceasta este o lege organica sau ordinara, fata de punctul de vedere exprimat de dna Cristina Rachita la data de 05 Aprilie 2008, voi aduce ultimele argumente in favoarea opiniei mele, in sensul ca natura juridica a legii este organica si nu ordinara. Totodata, nu pot sa nu observ ironia distinsei doamne referitor la opinia exprimata de subsemnatul, fata de care inteleg sa ma distantez, nefiind vorba de o opinie indrazneata, ci de realitatea obiectiva.

Astfel, in conformitate cu cele expuse la comentariul anterior, potrivt Avizului Consiliului Legislativ (http://www.cdep.ro/proiecte/2007/000/30/9/cl39.pdf) in privinta propunerii legislative pentru modificarea Lg. nr. 10/2001, care a devenit Legea nr. 74 din 26 martie 2007 pentru modificarea Legii nr. 10/2001, publicata in M.Of. nr. 215/29 mar. 2007, la pct. 2 al avizului se specifica in mod CLAR ca este vorba de modificarea si completarea unei legi organice, fiind vorba de o lege organica in privinta legii de modificare si completare supusa dezbaterii. Deci, natura juridica a legii este organica si nu ordinara.

Totodata, in raport de obiectul si continutul sau, legea nr. 10/2001, face parte din categoria legilor organice.

In acelasi sens sunt si punctele de vedere afirmate de Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale, Comisia juridică de disciplină şi imunităţi si Consiliul Legislativ referitor la natura juridica a legii 10.

Cu alte cuvinte, legea organica reglementează domenii majore ale vieţii sociale, precum cel referitor la regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, si nu neaparat proprietatea in ansamblul sau, intrucat in acest mod se va proceda printr-o lege de modificare si completare a Codului civil in privinta Cartii a II-a, Titlul II – despre proprietate. In sensul opiniei exprimate de dna Cristina Rachita ar trebui ca o lege sa fie considerata organica numai daca reglementeaza un domeniu intreg din viata sociala si nu numai o parte insemnata a acestuia.

Referitor la comentariul dnai Rachita: „nu prea cred ca ne intereseaza numarul voturilor daca nu se incadreaza in ipoteza din Constitutie”, precizez ca in Constitutie se stipuleaza ca Parlamentul poate adopta urmatoarele categorii de legi: legi constitutionale, legi organice si legi ordinare. Pentru adoptarea legilor organice este necesara intrunirea votului majoritatii membrilor Camerei in care este discutata respectiva lege, asa cum a fost adoptata si legea nr. 10.

Cu asta sper sa se puna capat divergentei de opinii in privinta caracterului juridic al legii supuse dezbaterii de fata. In caz contrar, voi aprecia ca se exercita cu rea-credinta dreptul la libera exprimare si nu voi mai da curs „invitatiilor” pe aceasta tema, intrucat cele de mai sus sunt CLARE CA LUMINA ZILEI si cine nu intelege acest lucru este liber sa se exteriorizeze cum crede de cuviinta.

sâmbătă, 5 aprilie 2008

(ne)Publicitatea şedinţei de judecată în cauzele cu infractori minori

Prin adresa cu nr. 21844/1148/2007, procurorul general al Romaniei, in baza art. 414/2 alin. (2) din Codul de procedură penală şi a art. 25 lit. a). din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, a declarat recurs în interesul legii, în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi art. 485 alin. (1) şi (2) C.proc.pen. privind caracterul public sau nepublic al şedinţei de judecată în ipoteza în care inculpatul, minor la data săvârşirii faptei, a devenit major (indiferent de momentul intervenirii majoratului – anterior, concomitent sau ulterior datei sesizării instanţei).

Principiile specifice instantei de judecata

Articolul 6 C.E.D.O. - Dreptul la un proces echitabil.
Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţăindependentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.


Potrivit art. 289 si art. 290 C.proc.pen., judecarea cauzei se face in fata instantei constituite conform legii si se desfasoara in sedinta oral, nemijlocit si in contradictoriu.

Din lecturarea acestor dispozitii se desprinde concluzia ca principiile specifice cauzei de judecata sunt: publicitatea, oralitatea, nemijlocirea si contradictorialitatea.

Spre deosebire de trasaturile specifice urmaririi penale care poate fi caracterizata ca nepublica si preponderent scrisa, judecata este publica. Caracterul judecatii de faza principala a procesului penal determinat de aceste principii a influentat literatura de specialitate de a considera publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea si nemijlocirea sedintei de judecata ca principii fundamentale ale procesului penal raportand totul la partea speciala.

Publicitatea judecatii

Conform art. 290 alin. (1) C.proc.pen. sedinta de judecata este publica.
Aceasta dispozitie o regasim in art. 127 din Constitutia Romaniei, care prevede ca sedintele de judecata sunt publice, in afara de cauzele prevazute de lege si in art. 12 din Legea nr. 304/2004 priviind organizarea judiciara, republicata, potrivit caruia sedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. Pronunţarea hotărârilor se face în şedinţă publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Potrivit acestui principiu orice persoana care nu are calitate procesuala intr-o pricina are accesul liber in sala de judecata. Cu toate acestea, minorii sub 16 ani nu pot asista la sedinta de judecata (alin. (2) al art. 290 C.proc.pen.).

Daca judecarea in sedinta publica, ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnitatii sau vietii intime a unei persoane, instanta, la cererea procurorului, a partilor ori din oficiu, instanta poate declara sedinta secreta pentru tot cursul sau pentru o anumita parte a judecarii cauzei (alin. (3) al art. 290 C.proc.pen.).

Declararea sedintei secrete se face in sedinta publica, dupa ascultarea partilor prezente si a procurorului cand participa la judecata. Pe timpul cat sedinta este secreta in sala de judecata nu sunt admisi decat partile, reprezentantii acestora, aparatorii si celelalte persoane chemate de instanta in interesul cauzei.

Dispozitiile relative la publicitatea sedintei de judecata sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute (art. 197 alin. (2) C.proc.pen.).

Reglementarea legala a procedurii penale in cauzele cu infractori minori.

Art. 480 C.proc.pen. „Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările din prezentul capitol şi din secţiunea IV/1 a cap. I din titlul IV al părţii generale.

Art. 483 C.proc.pen. „(1) Cauzele în care inculpatul este minor se judecă, potrivit regulilor de competenţă obişnuite, de către judecători anume desemnaţi potrivit legii.
(2) Instanţa compusă potrivit dispoziţiilor alineatului precedent rămâne competentă să judece şi face aplicarea dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.
(3) Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori.


Desfăşurarea judecăţii

Art. 485 C.proc.pen. „(1) Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte şedinţe.
(2) Şedinţa nu este publică. La desfăşurarea judecăţii pot asista persoanele arătate în articolul precedent, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei.
(3) Când inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa după ce îl ascultă poate dispune îndepărtarea lui din şedinţă, dacă apreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra minorului.


Inculpaţi minori cu majori

Art. 486 C.proc.pen. „Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, instanţa judecă în compunerea prevăzută în art. 483 şi după procedura obişnuită, aplicând însă cu privire la inculpaţii minori dispoziţiile cuprinse în acest capitol.

Potrivit preambulului R.I.L.-ului, examenul jurisprudenţei în materie penală evidenţiază două orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, in sensul ca unele instanţe au stabilit că şedinţa de judecată este publică, iar altele, pentru aceeaşi ipoteză, au judecat în şedinţă separată, nepublică.

Exprimandu-si punctul de vedere asupra problemei supuse judecatii, procurorul general mentioneaza ca opinia sa este in sensul că soluţia legală este cea care retine ca sedinta de judecată, în situatia în care inculpatul, minor la data săvârşirii faptei, a devenit major, este separată si nepublică.

Motivandu-si cererea, procurorul general mentioneaza ca, in principiu, şedinţa de judecată este publică, acest caracter fiind imprimat de dispoz. cuprinse in art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, in art. 127 din Constituţia Romaniei revizuita, in art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi, respectiv in art. 290 alin. (1) teza I C.proc.pen., iar ca exceptie de la regula inscrisa mai sus, se face precizarea ca în procesul penal sunt recunoscute mai multe asemenea excepţii, dintre care una este reprezentata de şedinţa separată si nepublică în cadrul procedurii cu inculpaţi minori, prevăzută in cuprinsul art. 485 C.proc.pen., respectiv o publicitate mediată, reprezentativă sau simbolică, restrânsă la o anumită categorie de persoane, articol potrivit caruia la desfăşurarea judecăţii pot participa inculpatul minor, reprezentanţii serviciului de probaţiune, părinţii minorului, tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, apărătorii părţilor, precum şi persoanele a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă, derogările de la principiul publicităţii fiind recunoscute şi de Convenţia europeană în fraza a II-a a paragrafului 1 al articolului 6 care atesta ca accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului cu privire la întreaga procedură sau o parte a acesteia, printre altele, atunci când interesele minorilor o impun.

Inainte de modificarea adusa art. 486 cu referire la art. 483 C.proc.pen. de catre Legea nr. 356/2006, retinem ca in cauzele în care inculpatul era minor se judecau tot de către judecători anume desemnaţi potrivit legii, iar sedinţa de judecată se desfăşura tot separat de celelalte şedinţe, nefiind publică, insa dacă, între timp, inculpatul împlinea vârsta de 18 ani, instanţa rămânea competentă să judece potrivit procedurii speciale în cauzele cu minori, cu excepţia cazului în care inculpatul a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor, dar împlinise vârsta de 18 ani înainte de data sesizării instanţei, situaţie în care era judecat potrivit procedurii obişnuite, distinctiv fata de prezent cand, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani, instanţa rămâne competentă să judece şi face aplicarea dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori.

Totodata, când, în aceeaşi cauză, sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, completul este compus din judecători anume desemnaţi, dar judecata se face potrivit procedurii obişnuite, în şedinţă publică.

Referitor la jurisprudenta C.E.D.O. aplicabila in materia supusa discutiei, prin Hotarârea pronuntata in cauza V. contra Marii Britanii din 16 decembrie 1999, referitoare la un proces desfăşurat public în faţa unei jurisdicţii pentru adulţi, al unor copii de unsprezece ani şi condamnarea acestora la o detenţie având durata de "atâta cât îi va plăcea Maiestăţii Sale", se retine ca petiţionarii au pretins că, ţinând seama de vârsta fragedă, procesul lor desfăşurat public în faţa unei Crown Court pentru adulţi şi caracterul punitiv al pedepsei, s-a tradus printr-o violare a dreptului lor, garantat prin articolul 3 al Convenţiei, de a nu fi supuşi unei pedepse şi unui tratament inumane sau degradante, plângandu-se, de asemenea, de a fi fost privaţi de un proces echitabil, cu nesocotirea articolului 6 din C.E.D.O., pretinzand, de asemenea, că pedeapsa cu detenţie, cu o durată de atâta cât îi va plăcea Maiestăţii Sale, ce le-a fost aplicată, a adus atingere dreptului lor la libertate, protejat prin articolul 5 din C.E.D.O., precum şi că fixarea perioadei punitive de către un ministru al guvernului, şi nu de către un judecător, a reprezentat o violare a drepturilor lor consacrate prin articolul 6 al Conventiei.

În primul rând, Curtea a statuat cu privire la problemele ridicate de proces din perspectiva Convenţiei, fata de imprejurarea prevalarii de catre statul parat de excepţia privind inadmisibilitatea cererii din cauza lipsei epuizării căilor de recurs interne a învinuirilor petiţionarilor, potrivit cărora procesul lor desfăşurat public, ţinând seama de vârsta lor fragedă şi de tulburările lor emoţionale, a constituit un tratament inuman şi degradant contrar articolului 3 şi a adus după sine violarea articolului 6 pct. 1 din cauza dificultăţilor lor de a înţelege procedura şi de a participa in mod real la aceasta, susţinandu-se că cei interesaţi nu se plânseseră în această privinţă în cursul procedurii interne, asta insa fara a aduce un argument in favoarea celor sustinute, in speta o cauză în care un acuzat suferind de un handicap insuficient pentru a-i permite să fie considerat incapabil de a se apăra, în concepţia dreptului englez, ar fi obţinut suspendarea unei proceduri penale pe motivul că nu era în măsură să participe efectiv la aceasta, ori vreun caz în care un copil acuzat de omor sau de o altă infracţiune gravă ar fi putut determina suspendarea procedurii pe motiv că un proces public în faţa Crown Court i-ar cauza un prejudiciu sau nişte suferinţe. Fata de cele ce preced, Curtea a respins excepţia preliminară a guvernului statului britanic.

Analizand fondul cauzei, Curtea a constatat că nu există nicio normă comună precisă în cadrul statelor membre ale Consiliului Europei în privinţa vârstei minime a responsabilităţii penale, observand ca pe când majoritatea statelor au adoptat un prag de vârstă mai ridicat decât cel în vigoare în Anglia şi în Ţara Galilor, altele, cum ar fi Ciprul, Irlanda, Liechtenstein şi Elveţia, aplică o limită mai scăzută. În plus, examinarea textelor şi instrumentelor internaţionale pertinente, de exemplu Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, nu relevă nicio tendinţă manifestă. Chiar dacă Anglia şi Ţara Galilor figurează printre cele câteva ordini juridice europene în care vârsta responsabilităţii penale se afla la un nivel scăzut, nu se poate considera că pragul adoptat, de zece ani, este atât de scăzut încât să fie disproporţionat în raport cu cel reţinut de alte state europene. Concluzionand pe speta supusa judecatii, constata ca imputarea responsabilităţii penale cu privire la petiţionari nu cuprinde deci, în sine, o violare a articolului 3.

Analizand plangerea petiţionarilor în considerarea articolului 3, referitoare la faptul că procesul acestora s-a desfăşurat în mod public în faţa unei Crown Court pentru adulţi, cu formalismul decurgând din aceasta, Curtea a recunoscut că procedura nu era inspirată din nicio intenţie a puterilor publice de a-i umili pe cei interesaţi sau de a le provoca nişte suferinţe. De altfel, ţinând seama de vârsta fragedă a acuzaţilor, au fost aduse unele modificări procedurii în faţa Crown Court, pentru a atenua rigorile unui proces cu adulţi. În plus, chiar dacă anumite rapoarte psihiatrice arată că era de aşteptat ca o astfel de procedură să aibă un efect dăunător asupra unor copii de 11 ani, orice anchetă cu privire la uciderea băiatului de doi ani, fie desfăşurată în faţa Crown Court, cu formalismul rezultat din aceasta, fie că s-ar fi desfăşurat cu uşile închise într-un mod mai puţin formal, în faţa unui tribunal pentru minori, le-ar fi provocat oricum celor interesaţi nişte sentimente de vinovăţie, de mâhnire, de îngrijorare şi de frică. În cazul în care caracterul public al procedurii a putut accentua într-o oarecare măsură aceste sentimente ale petiţionarilor, Curtea nu a fost convinsă că elementele caracteristice ale procedurii le-ar fi provocat nişte suferinţe considerabile, mergând dincolo de cele pe care autorităţile cu care au avut de a face după infracţiune le-au provocat în orice caz celor doi, indiferent de ce ar fi putut ele întreprinde. În concluzie, Curtea a considerat că procesul petiţionarilor nu a determinat o violare a articolului 3.

Articolul 6 din C.E.D.O., citit ca un întreg, recunoaşte acuzatului dreptul de a participa efectiv la procesul său. Până la acel moment, Curtea nu fusese încă pusă în situaţia de a examina problema aplicabilităţii acestei garanţii în condiţiile unei proceduri penale având ca protagonişti nişte copii şi, în mod special, nici în situaţia de a şti dacă trebuie să se renunţe, atunci când este vorba de copii, la modalităţile folosite în general pentru protejarea drepturilor adulţilor traduşi în faţa justiţiei, cum ar fi publicitatea dezbaterilor, în scopul de a înlesni înţelegerea şi participarea celor interesaţi. Curtea a considerat că este esenţial ca un copil acuzat de o infracţiune să fie tratat de o manieră care să ţină pe deplin seama de vârsta lui, de maturitatea lui şi de capacitatea lui pe plan intelectual şi emoţional şi să fie luate nişte măsuri de natură să-i înlesnească acestuia înţelegerea procedurii şi participarea la procedură. Fiind vorba de nişte copii de vârstă mică, acuzaţi de o infracţiune gravă, care are un răsunet considerabil în mass-media şi în rândul publicului, procesul ar trebui, deci, să se desfăşoare cu uşile închise pentru a se reduce pe cât posibil intimidarea şi inhibarea celor interesaţi sau, dacă este cazul, să se prevadă o selecţie a asistenţei şi o dare de seamă judicioasă.

Astfel, s-a constatat ca procesul petiţionarilor s-a desfăşurat pe parcursul a trei săptămâni, în mod public, în faţa Crown Court, suscitand un puternic interes in mass-media şi in societate atât în sala de audiere cât şi în afară, fapt care l-a făcut pe judecător să menţioneze, în rezumatul său, problemele generate de publicitatea care a însoţit compariţia martorilor şi să ceară juraţilor să ţină seama de această publicitate în aprecierea depoziţiilor acestor persoane, fiind luate măsuri speciale, ţinând seama de vârsta fragedă a petiţionarilor; de exemplu, petitionarii au beneficiat de explicaţii cu privire la procedură şi au vizitat în prealabil sala de audiere, iar audierile au fost scurtate pentru a nu-i obosi excesiv pe acuzaţi. Cu toate acestea, formalismul şi ritualul propriu unei Crown Court trebuie că au părut pe alocuri de neînţeles şi intimidante unor copii de 11 ani, iar diferite elemente arată că anumite amenajări ale sălii de audienţă, mai precis supraînălţarea băncii care trebuia să le permită acuzaţilor să vadă ceea ce se întâmplă, au avut ca efect o creştere a stării lor de inconfort psihic în timpul procesului, deoarece s-au simţit expuşi privirilor scrutătoare ale presei şi ale asistenţei. Rapoartele psihiatrice indică faptul că, în momentul procesului, cei doi copii sufereau de tulburări psihice post-traumatice rezultând din ceea ce îi făcuseră băiatului de doi ani şi că le fusese imposibil să vorbească despre crimă cu avocaţii lor. Procesul îi înspăimântase şi îi terorizase şi fuseseră incapabili să se concentreze.

În consecinţă, Curtea a considerat că, în spiritul respectării articolului 6 pct. 1, nu era suficient ca petiţionarii să fie reprezentaţi prin nişte avocaţi competenţi şi experimentaţi. Cu toate că reprezentanţii lor fuseseră plasaţi destul de aproape de ei pentru a putea comunica pe şoptite, este puţin probabil ca cei interesaţi să se fi simţit destul de în largul lor, într-o sală în care ambianţa era tensionată şi în care erau expuşi privirilor asistenţei, care îi scrutau, pentru a fi conferit cu consilierii lor în timpul procesului, şi este cu atât mai puţin probabil ca ei să fi fost capabili să coopereze cu aceşti consilieri în afara sălii de judecată şi să le furnizeze nişte detalii în apărarea lor, ţinând seama de imaturitatea lor şi de faptul că erau tulburaţi. În consecinţă, petiţionarii au fost privaţi de un proces echitabil, producându-se o violare a articolului 6 pct. 1 din C.E.D.O.

Potrivit legislaţiei procesual penale române, care se conformeaza standardului convenţional şi urmărind aceleaşi obiective, legiuitorul roman a adoptat o procedură specială în cauzele cu infractori minori, o asemenea procedură avand în vedere asigurarea unei ocrotiri deosebite a acestora în cursul urmăririi şi judecăţii, precum şi imprimarea unei eficienţe reale prevederilor C.pen. referitoare la starea de minoritate (art. 99 – 110/1 din C.pen.). În cazul acestei proceduri se pune un accent deosebit pe apărarea intereselor minorului şi recuperarea sa socială, în cadrul general al îmbinării laturii educative, de convingere cu cea de constrângere.

Conform R.I.L., raţiunea prevederii unei asistenţe restrânse la şedinţa de judecată a infractorilor minori se explică prin aceea că, în această fază a procesului penal, minorul nu trebuie să fie influenţat în sens negativ de prezenţa unui număr mare de persoane, care l-ar putea face să aibă reţineri în relatarea unor împrejurări esenţiale, ceea ce ar dăuna atât asupra aflării adevărului, cât şi în ce priveşte formarea unei păreri greşite despre fapta şi persoana minorului.

Această procedură, inclusiv nepublicitatea şedinţei (art. 485 alin. (2) teza I C.proc.pen.), este aplicabilă pe tot parcursul judecăţii, inclusiv în ipoteza în care inculpatul minor la data săvârşirii faptei a devenit major, potrivit art. 485 C.proc.pen., care nu comporta nicio derogare, fata de interpretarea gramaticala a dispzitiilor alin. (1), care atesta ca sedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte şedinţe.

Mentionandu-se Legea nr. 356/2006 (art. I pct. 225 din Legea nr. 356/2006) pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, se arata ca prin aceasta norma a fost modificat continutul alin. (3) al art. 483 în sensul că „inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit dispoziţiilor procedurale speciale, privitoare la minori”. - anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006, dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C.proc.pen., prevazand că inculpatul, care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor, este judecat potrivit procedurii obişnuite, dacă la data sesizării instanţei împlinise vârsta de 18 ani.

Concluzionand, se considera că legiuitorul a apreciat că şi în cazul inculpaţilor minori la data săvârşirii faptei şi care au devenit majori – fără să mai fie prevăzută condiţia ca împlinirea vârstei de 18 ani să aibă loc până la data sesizării instanţei – se aplică procedura specială.

Dispoziţiile alin. (3) al articolului 483 din C.proc.pen., chiar dacă sunt stipulate în norma de drept referitoare la compunerea instanţei, nu se limitează numai la compunerea completului de judecată de către judecători anume desemnaţi prin lege, ci la întreaga procedură specială privitoare la minori (alin. (1) si (2) al art. 483 C.proc.pen.).

Cele ce preced se impun in raport de mentiunea cuprinsa in art. 480 C.proc.pen., astfel cum acesta a fost modificat prin art. I pct. 216 din Legea nr. 281/2003, conform caruia urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările din prezentul capitol şi din secţiunea IV/1 a cap. I din titlul IV al părţii generale a C.proc.pen. (dreptul comun).

Astfel inculpatului, minor la data săvârşirii faptei, care a devenit major in cursul procedurilor judiciare, i se aplică procedura specială cuprinsă în Capitolul II, Titlul IV din Codul de procedură penală, inclusiv cele referitoare la faza cercetării judecătoreşti (compunerea completului din judecători anume desemnaţi; judecarea se face în prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când se sustrage de la judecare; la judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, Serviciul de probatiune, părinţii; şedinţa de judecată nepublică), interpretare sprijinita pe textele de lege enunţate mai sus, în raport cu sediul materiei analizate, de aşezarea lor sistematică şi de raţiunea reglementării.

Art. 482 din Codul de procedurã penalã a fost modificat, în sensul de a se restrânge obligativitatea solicitãrii referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori doar în fata instantei de judecatã.

Modificarea acestui articol a fost operatã în scopul evitãrii tergiversãrii solutionãrii dosarelor în cursul urmãririi penale, întrucât referatul de evaluare era obligatoriu, potrivit legii, chiar si în situatiile în care acesta nu se justifica. (Atâta timp cât urmãrirea penalã are ca obiect si strângerea probelor, iar referatul de evaluare nu este o probã - nici în cazurile cu minori, obligativitatea solicitãrii întocmirii sale în faza de urmãrire penalã nu se justificã.)

Referatul de evaluare are rolul de a furniza instantei de judecatã date privind persoana minorului si se realizeazã în conformitate cu legislatia specialã în domeniu.

Referatul se întocmeste de cãtre serviciul de probatiune în a cãrui circumscriptie locuieste minorul.
Prin modificarea art. 482 C.proc.pen., în cursul unui proces penal va fi obligatorie întocmirea referatului de evaluare o singurã datã, si anume în fata instantei de judecatã.

Procurorul va avea la rândul lui posibilitatea de a cere efectuarea unui referat de evaluare, doar atunci când considerã necesar, caz în care solicitarea acestuia de cãtre instantã nu va mai fi obligatorie.

Prin modificarea care s-a adus astãzi, întocmirea acestui raport se rezumã doar la cazurile în care procurorul dispune aceastã mãsurã, iar în caz de trimitere în judecatã, instanta va aprecia dacã dispune, la rândul ei, un alt raport de evaluare.

Adoptarea actului normativ va avea ca efect scurtarea duratei procesului penal în cauzele cu minori si eficientizarea activitãtii serviciilor de probatiune.

În forma anterioarã, art. 482 din C.proc.pen. prevedea obligativitatea solicitãrii întocmirii referatelor de evaluare în cauzele cu infractori minori, de cãtre organele de urmãrire penalã sau instanta de judecatã.

Conform statisticilor serviciului de probatiune, doar un sfert din referatele de evaluare erau solicitate de cãtre instantele de judecatã, în vreme ce trei sferturi dintre acestea erau întocmite la solicitarea organelor de urmãrire penalã. Odatã ce referatul era întocmit de cãtre acelasi serviciu, pentru aceeasi persoanã si de cele mai multe ori pe baza acelorasi date, întocmirea acestuia de douã ori nu avea decât efectul încetinirii derulãrii procesului penal si al unei încãrcãri excesive a serviciilor de probatiune, cu posibile consecinte negative în timp asupra calitãtii activitãtii acestora.

Referatul este o lucrare mult mai complexã decât era ancheta socialã, servind, în primul rând, nu numai la identificarea cauzelor comiterii infractiunilor de cãtre minori, dar si a orientãrii instantei în aprecierea mãsurilor educative, respectiv, aplicãrii pedepsei în cazurile de condamnare a inculpatului minor.

In practica judiciara (Secţia penală a Curţii de apel Galati, Decizia nr. 20/RA din 21/10/1993 – baza Indaco), s-a considerat ca cererea inculpatului minor de amânare a executării măsurii educative a internării într-un centru de reeducare pe timp de 1 an, s-a făcut cu încălcarea dispoz. art. 484 alin. (2) C.proc.pen., în cauză nefiind citaţi părinţii acestuia, avand in vedere ca citarea acestora este necesară pentru că, pe de o parte, potrivit art. 9 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă, actele juridice ale acestuia neputându-se încheia decât cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, iar, pe de altă parte, ca părinţii să poată propune probele şi formele apărării în legătură cu cererea copilului lor, necitarea părinţilor minorilor constituind, astfel, o cauză de nulitate în ceea ce il priveşte pe minor.

Prin urmare, determinantă este vârsta autorului la momentul săvârşirii infracţiunii, fiind indiferentă vârsta acestuia în momentele procesuale ale cauzei, precum data sesizării instanţei, avand in vedere ca, potrivit alin. (2) al art. 483 C.proc.pen., instanţa compusă potrivit dispoziţiilor alineatului precedent rămâne competentă să judece şi face aplicarea dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.

Privitor la starea de minoritate a inculpatului, cu privire la individualizarea pedepsei aplicate si condamnarea în timpul minorităţii, in jurisprudenta, s-a considerat ca daca la stabilirea stării de recidivă, potrivit art. 38 alin. (1) Cod penal, nu se ţine seama - între altele - de hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii, nici existenţa unei asemenea condamnări suferite de inculpat înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, nu poate fi interpretată ca reprezentând antecedente penale, iar in contextul în care inculpatul ce este un element tânăr care a recunoscut faptele comise, a căror prejudiciu reprezintă o valoare redusă, o condamnare din timpul minorităţii nu poate reprezenta un criteriu decât minor la stabilirea cuantumului pedepsei aplicate. (Secţia penală a Curţii de apel Cluj, Decizia nr. 208 din 04/03/1999, baza Indaco).

In practica judiciara, avand in vedere modificarile legislative intervenite in materia supusa discutiei, se pot configura 2 situaţii practice pornind de la ipoteza comună a minorităţii inculpatului la data comiterii faptei, respectiv:

1). Sesizarea s-a făcut anterior modificării art. 483 alin. (3) din C.proc.pen. prin art. I pct. 225 din Legea nr. 356/2006:

a). Daca la data sesizării instanţei inculpatul era minor, şedinţa de judecată va fi nepublică, fata de interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C.proc.pen. anterior modificării, iar de la intrarea în vigoare a acestor modificări (7 septembrie 2006), dat fiind caracterul imediat al aplicării legii procesual penale, se va păstra acelaşi caracter al şedinţei, în temeiul art. 483 alin. (3) C.proc.pen., astfel cum a fost modificat;

b). Daca la data sesizării instanţei inculpatul era major, până la intrarea în vigoare a modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006, în temeiul art. 483 alin. (3) C.proc.pen., şedinţa ar fi fost publică, urmând ca, ulterior acestui moment, pentru acelaşi motiv enunţat la punctul anterior, cel al aplicării imediate, să capete caracter nepublic.

2). Sesizarea s-a făcut ulterior modificării dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C.proc.pen. Indiferent de vârsta inculpatului, la data sesizării instanţei şedinţa va fi nepublică conform art. 483 alin. (3) C.proc.pen. modificat.

In privinta procedurii în cauzele cu infractori minori, in cazul inculpatului minor trimis în judecată împreună cu un major, se retine ca atunci când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, dispoziţiile speciale ale art. 485 al. (2) C.proc.pen., care prevăd judecarea inculpatului minor în şedinţa nepublică, nu îşi mai găsesc aplicarea, având în vedere reglementarea cuprinsă în art. 486 C.proc.pen., inainte de modificarea adusa prin art. I pct. 227 din Legea nr. 356/2006, potrivit căreia în acest caz, dacă disjungerea nu este posibilă, se aplică procedura obişnuită, respectiv dispoziţiile generale cuprinse în art. 290 alin. (1) C.proc.pen.

Judecarea cauzei în această ipoteză în şedinţa nepublică atrage nulitatea absolută a hotărârii, în condiţiile art. 197 alin. (2) C.proc.pen., fiind încălcate dispoziţiile referitoare la publicitatea şedinţei de judecată, chiar daca potrivit dispoziţiilor art. 485 alin. (2) teza a-II-a C.proc.pen., judecarea inculpatului minor are loc în şedinţă nepublică, însă, atunci când este judecat împreună cu un inculpat major, această dispoziţie specială nu se mai aplică, având în vedere dispoziţiile art. 486 C.proc.pen.

Incălcarea dispoziţiilor referitoare la publicitatea şedinţei de judecată, atrage nulitatea absolută a hotararii pronunţate, în conformitate cu dispoziţiile art. 197 alin. (2) C.proc.pen. (Secţia penală a Curţii de apel Bucureşti, Decizia nr. 1865/R din 15/10/2004, baza Indaco)

Referitor la incălcarea dispoziţiilor privind caracterul nepublic al şedinţelor de judecată în cauzele cu inculpaţi minori, retinem ca aceasta nu atrage nulitatea absolută în condiţiile articolului 197 alin. (2) C.proc.pen., intrucat prin dispoziţiile articolului 197 alin. (2) C.proc.pen. sunt sancţionate cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor referitoare la publicitatea şedinţei de judecată si nu cele referitoare la nepublicitatea sedintei de judecata.

Potrivit articolului 485 alin. (2) C.proc.pen., în cauzele cu inculpaţi minori şedinţa nu este publică, acest text derogatoriu de la regula publicităţii şedinţei de judecată referindu-se la caracterul nepublic al şedinţei de judecată, ce nu este prevăzut prin dispoziţiile articolului 197 alin. (2) C.proc.pen., exceptii prevazute in mod limitativ de lege, iar potrivit regulii exceptio est strictissimae interpretationis, or ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Astfel, daca nu s-a făcut dovada vreunei vătămări prin încălcarea dispoziţiilor procedurale menţionate, intrucat nu opereaza nulitatea absolută prevăzută de articolul 197 alin. (2) C.proc.pen. şi nici nulitatea relativă prevăzută de articolul 197 alin. (1) si (4) C.proc.pen., hotararea pronuntata in conditiile de mai sus este valida.

In concluzie, reţinem că dispoziţiile articolului 197 alin. (2) C.proc.pen. enumeră limitativ cazurile în care operează nulitatea absolută, acestea referindu-se la publicitatea şedinţei de judecată şi sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse şi la alte dispoziţii - cum ar fi cele care prevăd caracterul nepublic al şedinţelor. Din acest considerent legal, nu operează nulitatea absolută şi nici nulitatea relativă, in masura in care nu se face dovada vătămării produse, fata de cerintele dispoziţiilor art. 197 alin. (1) teza finala C.proc.pen.

Totodata, prin dispoz. art. 197 alin. (2) şi (3) C.proc.pen. se stabilesc dispoziţiile relative la publicitatea şedinţei de judecată, care sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute.

Din dispoziţiile art. 290 alin. (1) C.proc.pen., norma generala aplicabila la nivelul procesului penal, rezultă că prin expresia "publicitatea şedinţei de judecată" se înţelege că şedinţa de judecată este publică, aceasta constituind o garanţie procesuală de cea mai mare însemnătate, deoarece prin acest mod de reglementare a desfăşurării judecăţii, atât în prima instanţă, cât şi în instanţele superioare, se asigură realizarea regulilor de bază ale procesului penal din care şi decurge.

Drept urmare, judecata cauzei în şedinţă publică constituie regula şi încălcarea dispoziţiilor relative la aceasta duce, conform art. 197 alin. (2) şi (3) C.proc.pen., la nulitatea ce nu poate fi înlăturată în nici un mod şi care poate fi invocată în orice stare a procesului, luându-se în considerare chiar din oficiu.

Astfel fiind, dispoziţia din art. 485 alin. (2) C.proc.pen., potrivit căreia şedinţa în care are loc judecarea minorilor nu este publică, nu este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, deoarece nu se referă la publicitatea şedinţei de judecată, constituind, dimpotrivă, o excepţie la aceasta.

P.S. Sunt de acord cu punctul de vedere exprimat de procurorul general, acesta fiind intemeiat pe motivele de fapt si de drept prezentate mai sus.

miercuri, 2 aprilie 2008

Natura juridica a Legii nr. 10/2001

Cu tot respectul cuvenit, nu sunt de acord cu primul punct de vedere exprimat de un comentator pe site-ul Juridice.ro, referitor la articolul Problematica privind admisibilitatea acţiunii in revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, in sensul ca Legea 10/2001 este o lege ordinara in raport cu Codul civil, care este, intr-adevar, o lege organica.

Punctual: 1). ierarhia fortei juridice a diferitelor izvoare ale dreptului nu se refera la forta lor de obligativitate fata de subiectii sociali carora li se adreseaza, ci la subordonarea lor ierarhica intre ele: toate actele normative sunt obligatorii pentru cei carora li se adreseaza, intrucat toate actele normative trebuie respectate, ierarhia lor valorica nereprezentand gradul de obligativitate al respectarii lor, ci raportul de subordonare dintre actele respective.

Legile organice constituie acea categorie de legi cu caracter intermediar - intre legile constitutionale şi cele ordinare, in sensul ca ele reglementeaza organizarea, functionarea si structura organelor statului sau domenii majore ale vietii sociale. Procedura de elaborare a acestora este stipulata în art. 74 al Constitutiei: legile organice se adopta cu votul majoritatii membrilor din fiecare Camera - deci o procedura speciala.

Legea nr. 10/2001 a fost adoptata de Senat în sedinta din 14 noiembrie 2000 si de Camera Deputatilor in sedinta din 16 noiembrie 2001, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constitutia din 1991, articol de lege fundamentala care stipuleaza ca „Legile organice si hotararile privind regulamentele Camerelor se adopta cu votul majoritatii membrilor fiecarei Camere.”

Totodata, materia reglementata de aceasta lege speciala, face parte din cea descrisa la lit. m). alin. (3) al art. 73 din Constitutia revizuita, respectiv regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii (lit. k). alin. (3) al art. 72 din Constitutia din 1991).

Astfel fiind, natura juridica a Legii nr. 10/2001 este cea de lege organica.

marți, 1 aprilie 2008

Problematica privind admisibilitatea acţiunii in revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

Apararea dreptului de proprietate si a celorlalte drepturi reale prin actiunea in revendicare, cu privire speciala asupra admisibilitatii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001


Prin recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Romaniei, expediat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 4 octombrie 2007, privind admisibilitatea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a solicitat admiterea recursului şi pronunţarea unei decizii în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acţiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 şi 481 din Codul civil).

In motivarea recursului, astfel cum a fost promovat, s-a invederat existenta unei practici neunitare in privinta admisibilitatii acţiunii având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dupa cum urmeaza:

1. Astfel, unele instanţe de judecată au considerat că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data de 14.02.2001, restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prevăzute de art. 2 alin. (1) din acest act normativ se realizează numai prin procedura specială, stabilită de această lege şi, în consecinţă, acţiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă.

În acest sens, s-a reţinut că Legea nr.10/2001 are aplicare imediată, fiind o lege specială şi derogatorie de la dreptul comun.

Totodată, s-a apreciat că, întrucât dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, arată că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”, rezultă că acţiunea în revendicare directă este inadmisibilă.

S-a considerat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu poate fi admisă nici atunci când persoanele îndreptăţite au urmat procedura administrativă obligatorie, prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, atât în situaţiile în care această procedură a fost finalizată, prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivată, cât şi în situaţia în care această procedură nu a fost încheiată.

2. Alte instanţe, dimpotrivă, au opinat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă.

S-a apreciat că, deşi potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent, aceasta nu poate avea altă semnificaţie, decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptăţită, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acţiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiţie, cum este şi acţiunea în revendicare.

Faptul că potenţialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigenţelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocaţia de a se bucura de măsurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedică posibilitatea intentării unei acţiuni în revendicare de drept comun.

S-a mai susţinut că Legea nr. 10/2001, ca lege specială în materia restituirilor, nu interzice să se facă uz de mijloacele dreptului comun dar, cu observarea exactă a graniţelor dintre norma generală şi norma specială, precum şi eventuala lor interferenţă.

Referitor la cele ce preced in paragraful de mai sus, este de mentionat ca potrivit art. 1. alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi. In privinta măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit alin. (2), acestea vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, masuri care, in contextul alin. final din art. 1, pot fi combinate.

Sub acest aspect, prin Decizia nr. 239 din 10 mai 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Publicată în Monitorul Oficial nr. 540 din 24.06.2005), Curtea Constitutionala a retinut ca in Constituţie nu se defineşte noţiunea de viaţă intimă, familială şi privată, însă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului [cauza Niemetz împotriva Germaniei, (1992)] s-a decis că protecţia vieţii private nu acoperă doar sfera intimă a relaţiilor personale, ci şi "dreptul individului de a lega şi dezvolta relaţii cu semenii săi", aceasta deoarece "ar fi prea restrictivă limitarea noţiunii de viaţă privată la un cerc interior în care individul îşi trăieşte viaţa personală aşa cum crede de cuviinţă".

Prin urmare, în sensul jurisprudenţei Curţii europene, elementul definitoriu al dreptului la viaţă intimă, familială şi privată se referă la sfera relaţiilor interumane. Aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu în Decizia nr. 81 din 15 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 25 ianuarie 1995, "(...) interpretarea instanţei de contencios european, în virtutea principiului subsidiarităţii, impunându-se şi faţă de instanţa de contencios constituţional naţional", Curtea constată că în prezenta cauză nu este pertinentă susţinerea autorilor excepţiei în sensul că restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, către foştii proprietari sau către moştenitorii acestora, ar încălca dispoziţiile art. 26 din Constituţie referitor la viaţa intimă, familială şi privată.

În ceea ce priveşte raportarea criticii de neconstituţionalitate la dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că textul de lege ce face obiectul controlului de constituţionalitate, statuând asupra principiului restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu încalcă obligaţia constituţională a statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială în vederea asigurării unui nivel de trai decent cetăţenilor, ci, dimpotrivă, sunt în deplină conformitate cu aceste dispoziţii constituţionale.

De asemenea, s-a apreciat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este admisibilă şi atunci când vizează imobile înstrăinate prin acte de dispoziţie foştilor chiriaşi, de către unitatea deţinătoare, caz în care trebuie să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate deţinute de părţi.

Instanţele care au procedat în această modalitate, au considerat că efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate, constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinţa păstrării calităţii de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres şi prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Acest text care reproduce, în cuprinsul legii speciale, dispoziţiile din dreptul comun, conţinute de art. 480 din Codul civil, dă vocaţia titularului dreptului de proprietate, de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoaşterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalităţii urmărite.

De altfel, Legea nr. 10/2001, ca lege specială, nu interzice a se face uz de mijloacele dreptului comun, iar acţiunea în revendicare formulată potrivit dispoziţiilor art. 480 Cod civil este mijlocul procedural cel mai eficient.

Referitor la cele de mai sus, retinem ca potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, in cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun, aici fiind vorba asadar de stabilirea cotelor-parti ideale cuvenite persoanelor indreptatite si nu de imprejurarea ca legea speciala nu ar interzice a se face uz de mijloacele dreptului comun.

Faptul că potenţialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigenţelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocaţia de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate în cuprinsul său, nu poate constitui un fine de neprimire al acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.

In acest context, este de amintit dispozitia cuprinsa in alin. (5) al art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit careia nerespectarea termenului de 6 luni (Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.109/2001 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.145/2001) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Ca examen teoretic, institutia decaderii este sanctiunea procedurala care consta in pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a indeplini orice alt act de procedura, daca nu a fost respectat termenul imperativ prevazut de lege, deci in pierderea unui drept procedural neexercitat in termenul legal peremptoriu.

Potrivit art. 103 alin. (1) C.proc.civ., neexercitarea oricarei cai de atac si neindeplinirea oricarui alt act de procedura in termenul legal atrag decaderea afara de cazul cand legea dispune altfel sau cand partea dovedeste ca a fost impiedicata printr-o imprejurare mai presus de vointa ei.

Ca o concluzie desprinsa din art. 103 alin. (1) C.proc.civ., toate termenele legale imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sanctiunea decaderii, derogarile trebuind sa fie expres prevazute de lege.

Pentru a interveni sanctiunea decaderii, trebuie intrunite, cumulativ, urmatoarele conditii:
- existenta unui termen legal si imperativ (peremptoriu) inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul procedural;
- partea (ori procurorul) sa nu exercitat dreptul procedural inauntrul acestui termen;
- inexistenta unei derogari exprese de la sanctiunea decaderii.

Totodata, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură.

Concluzionand asupra materiei de fata, procurorul general a opinat in sensul primului punct de vedere, ca fiind în litera şi spiritul legii.

Astfel, se recunoaşte fără rezerve şi aplicarea imediată a legii noi, în sensul că acţiunea ei se extinde nu numai asupra situaţiilor juridice care urmează să existe, să se modifice ori să stingă, ci şi faptelor juridice pendinte (facta pendentia) ori efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura).

Referitor la acest aspect, prin Decizia nr. 98 din 21 martie 2002 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Textul actului publicat în M.Of. nr. 301/8 mai. 2002), Curtea Constitutionala a constatat că dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, in redactarea initiala publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, prin care se sancţionează cu nulitate absolută actele juridice încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dar cu respectarea reglementărilor legale aplicabile la data respectivă, au efecte retroactive şi sunt contrare astfel principiului neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale mai favorabile, principiu consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Cu aceeasi ocazie, Curtea a mai constatat că dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 încalcă şi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin aceea că înlătură beneficiul bunei-credinţe în privinţa vânzării-cumpărării unei categorii de imobile preluate de stat în mod abuziv, instituind astfel un tratament juridic discriminatoriu pentru unii cetăţeni care de fapt se află într-o situaţie identică cu cea a altor cumpărători, ale căror acte de cumpărare îşi păstrează valabilitatea, dacă au fost încheiate cu bună-credinţă.

În referire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil şi Legea nr. 10/2001, vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernată de prevederile dreptului comun în materia revendicării, reprezentat prin dispoziţiile art. 480 şi 481 din Codul civil.

Se face vorbire de faptul ca legea nr. 10/2001 ca lege nouă, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Totodata, se afirma ca prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv, restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 din Codul civil.

Sustinerile din R.I.L. sunt sprijinite legal si prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care prevede că: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.” (s.n.)

Pentru acest motiv, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială, care condiţioneaza parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti, ce are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare.

In considerarea celor prezentate, s-a apreciat ca după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de legea specială, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei.

In contextul de fata, prin Decizia nr. 307 din 14 iunie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20, art. 21, art. 22, art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, publicata în M.Of. nr. 666/26 iul. 2005, s-a constatat că textele criticate din Legea nr. 10/2001 stabilesc obligativitatea procedurii administrative prealabile a notificării pentru obţinerea reparaţiilor în natură sau prin echivalent pe care legea le prevede, precum şi controlul judecătoresc asupra actelor emise în cadrul acestei proceduri, iar nu o jurisdicţie specială administrativă, aşa cum în mod eronat susţine autorul excepţiei.

Jurisdicţiile speciale administrative reprezintă o activitate jurisdicţională realizată de un organ de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul unei instituţii a administraţiei publice sau al unor autorităţi administrative autonome, care se desfăşoară confom procedurii imperative prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanţelor de judecată, desfăşurată însă paralel şi separat de aceasta.

Nici o dispoziţie constituţională nu interzice ca, prin lege, să se instituie o procedură administrativă prealabilă, cum este, spre exemplu, procedura recursului administrativ graţios sau a celui ierarhic ori procedura notificării prealabile a unei autorităţi, instituţii sau persoane.

Pe de altă parte, problema constituţionalităţii diferitelor proceduri administrative prealabile a fost supusă în mai multe rânduri controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi dispoziţii din Legea fundamentală invocate şi în prezenta cauză, soluţia constantă fiind aceea de respingere a excepţiilor ca neîntemeiate. În acest sens pot fi admintite Decizia nr. 188 din 27 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 2 iunie 2004, şi Decizia nr. 272 din 24 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 11 august 2004.

S-a considerat că nu se poate opera nici cu cealaltă soluţie a unor instanţe de judecată, consacrată în materie de revendicare, respectiv, aceea de comparare a titlurilor de proprietate deţinute de părţi şi de caracterizare a unuia din ele ca fiind mai puternic, intrucat această concluzie decurge din faptul că în conformitate cu art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, determinată de reaua-credinţă a părţilor din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeaşi măsură este consecinţa constatării nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Din interpretarea acestor norme legale coroborate cu cele ale art. 18 lit. c). din Legea nr. 10/2001 rezultă că, în situaţia în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaş, rezolvarea acţiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate ci, numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, impunandu-se cercetarea in mod succesiv a valabilitatii titlului vânzătorului, iar, apoi, buna-credinţă a părţilor din actul juridic de înstrăinare sau respectarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, astfel ca nulitatea absolută a actului de înstrăinare, constatată însă în contextul art. 45 din Legea nr. 10/2001, se impune ca o premisă inevitabilă restituirii în natură a imobilului preluat abuziv.

In continuare, in R.I.L., se face referire la prevederile art. 21 din Constituţie care consacră accesul liber la justiţie şi prin art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum si a jurisprudentei Curtii Europeane a Drepturilor Omului, fiind dat ca exemplu cauza „Golder contra Regatului Unit” din 1975 conform careia „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.”

Se conchide, in concluzie, ca dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport şi de adagiile latine „generalia specialibus non derogant” şi „specialia generalibus derogant”.

În consecinţă, se apreciaza ca legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 din Codul civil, norma juridica ce constituie dreptul comun în materia revendicării imobiliare, stipulandu-se ca, in caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu-şi producă efectele juridice, or nu aceasta a fost raţiunea legiuitorului pentru care a fost adoptată o atare lege specială de reparaţie.

Punct de vedere corect in opinia mea privit din unghiul competentei generale a legiuitorului de a stabili regulile jocului in raport de competenţa instanţelor judecătoreşti şi a procedurii de judecată, care, in conditiile art. 126 alin. (2) din Constitutie, sunt prevăzute numai prin lege, iar in considerarea si aplicarea dispoz. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi, ori prin masuri in echivalent in conditiile alin. (2) si (3) al aceluasi articol.

Partizanii punctului de vedere contrar celui exprimat de catre procurorul general al Romaniei sustin ca nu sunt de acord si sustin ca acest recurs in interesul legii nu este binevenit, fiind in dezavantajul fostilor proprietari care se chinuiesc sa-si recupereze bunurile in natura si in avantajul chiriasilor care vor sa dobandeasca titlul de proprietate, apreciindu-se ca in acest fel principiul accesului liber la justitie va fi incalcat.

Astfel, intr-o parare, s-a exprimat ideea ca actiunea procurorului general este „o lovitura si o intoarcere impotriva democratiei si a dreptului de proprietate si ii indeamna pe toti revendicatorii sa protesteze fata de acest recurs.”

Alta sustine ca „este foarte posibil sa ne trezim cu mai multe procese la CEDO prin incalcarea dreptului la proprietate si al liberului acces la justitie „.

Purtatorul de cuvant al Parchetului General, dl. Robert Cazanciuc, a explicat pe scurt argumentele promovarii acestui recurs in interesul legii:
Legea 10 instituie o procedura speciala, pentru ca, asa cum este si in dreptul penal, si in dreptul civil, specialul deroga de la general, adica de la Codul civil. In al doilea rand, in baza Legii 10, oamenii nu sunt obligati sa timbreze la valoare, asa cum se prevede in Codul civil. In al treilea rand, pe baza Legii 10 este o procedura administrativa si ai sansa sa scapi de proces, pentru ca, daca nu vrei neaparat imobilul in natura si ti se da o anumita despagubire cu care esti de acord, nu mai trebuie sa te judeci pentru dreptul tau. In al patrulea rand, pe Legea 10 se instituie prezumtia potrivit careia imobilul ti-a fost luat abuziv, pe cand, pe Codul civil, trebuie sa aduci probe, titlul etc. Eu cred ca pentru oameni este mai avantajos, ca sa nu mai zic ca din punct de vedere legal, trebuie mers pe aceasta lege, asa cum a hotarat legiuitorul in 2001. Nu se incalca dreptul nimanui. Cine nu a introdus actiunea pana in prezent a pierdut termenul stabilit de legiuitor, nu de procurorul general. In ultimul rand, ceea ce promoveaza procurorul general nu inseamna ca asa este, pentru ca tot instanta suprema va decide“.

Prin recursul astfel promovat, se sustine ca se incalca principiul accesului liber la justitie, mentionandu-se ca la ora actuala, exista o practica a instantei supreme care este inversa, in sensul ca actiunea in revendicare pe drept comun, dupa aparitia Legii 10, nu mai este admisibila. Recursul in interesul legii este prevazut sa regularizeze practica judiciara, sa stabileasca jurisprudenta corecta.

Totodata, se sustine ca prin recursul promovat se vrea sa puna capat restituirilor in natura in cazul fostilor proprietari, lasand totusi deschisa portita despagubirilor in bani, apreciindu-se ca ii avantajeaza, la prima vedere, doar pe cei care au cumparat locuintele nationalizate in baza Legii 112/1995, vazand dedesubturile acestui demers, care ar consta in miile de hectare de teren detinute de stat sau de proprietarii actuali ai fostelor fabrici comuniste, care nu puteau fi valorificate din cauza solicitarilor fostilor proprietari, pot fi acum valorificate pe piata imobiliara.

Nationalizarea pusa la cale de regimul comunist, condamnata public la cel mai inalt nivel, se intoarce, dar intr-o alta forma, mai... constitutionala. Are aparenta dreptatii (in mare parte, asa si este), doar ca vizeaza o categorie aparte de cetateni, anume aceia care nu au apucat (sau nu a au avut forta) sa-si recupereze bunurile confiscate dupa 1945.

In ultimii ani, carentele Legii 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate in proprietatea statului in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost intens dezbatute. In primul rand, a fost invocat faptul ca restituirea pe cale administrativa, in baza textului legii, s-a facut dupa bunul plac politic. Mai apoi, pe cale judecatoreasca, in baza dreptului civil, restituirea s-a facut dupa interpretarea fiecarui judecator in parte. Astfel s-a ajuns ca, in spete identice, solutiile date sa fie complet diferite.

Pentru un examen amanuntit, consider ca se impune sa se faca distictia necesara intre actiunea in revendicare intemeiata pe dreptul comun si cea bazata pe textul Legii nr. 10/2001.

Astfel, potrivit doctrinei de specialitate (G. Boroi si L. Stanciulescu - Drept civil. Curs selectiv pentru examenul de licenta. Teste grila, ed. a 3-a, Editura Hamangiu, Bucuresti 2006), actiunea in revendicare este acea actiune in justitie prin care reclamantul, care pretinde ca este proprietarul unui bun individual determinat cu privire la care a pierdut posesia, solicita obligarea paratului, care exercita posesia asupra acestuia, sa ii recunoasca dreptul de proprietate si sa ii restituie bunul. Uneori se spune ca actiunea in revendicare este acea actiune prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului de la posesorul neproprietar.

Ca efecte ale admiterii actiunii in revendicare sunt mentionate: restituirea lucrului, restituirea fructelor produse de acel lucru in perioada cat proprietarul a fost lipsit de stapanirea exercitata asupra acestuia, precum si suportarea cheltuielilor efectuate de posesorul neproprietar cu privire la bunul revendicat.

Potrivit art 1169 C.civ., cel ce face o propunere inaintea judecatii, adica cel care pretinde ceva inaintea judecatii in fata instantei, trebuie sa o dovedeasca, aceste dispozitii aplicandu-se si in materia dovedirii dreptului de proprietate in cadrul unei actiuni in revendicare, astfel ca drepturile afirmate în justiţie se întemeiază pe fapte sau acte juridice a căror dovadă în proces se impune în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Astfel, în acord cu ansamblul dispoziţiilor legale ce reglementează domeniul restituirii proprietatilor si în interpretarea si aplicarea acestor dispozitii legale, prin prisma principiilor Conventiei europene a drepturilor omului si a jurisprudentei sale, potrivit principiului actori incumbit probatio, dovada certa a dreptului de proprietate se face prin moduri originare, prin uzucapiune sau prin ocupatiune, iar ca principii de dovada si situatii ce se desting in rezolvarea actiunilor in revendicare se disting urmatoarele:

1) ambele parti prezinta titluri scrise;
a) daca inscrisurile provin de la acelasi autor, are castig de cauza cel care l-a transcris mai intai;
b) daca inscrisurile provin de la acelasi autor, dar nici una din parti nu a transcris actul, s-a aratat ca are castig de cauza cel care are actul cu data cea mai veche;
c) in cazul testamentului, are castig cel cu data mai noua;
d) daca titlurile provin de la autori diferiti, sunt mai multe solutii:
-castiga cel care se afla in posesia lucrului;
-castiga cel care are titlul cu data cea mai veche;
-se compara intre ele drepturile autorilor de la care provin cele doua titluri.

2) cand una din parti prezinta titlul de proprietate. Daca prezinta paratul titlul de proprietate, atunci actiunea se respinge. Daca prezinta reclamantul, acesta castiga, cu conditia ca titlul sa emane de la un tert si sa aiba o data mai veche decat posesia paratului.

3) nici una din parti nu prezinta titlul scris si nu poate justifica dobandirea prin modurile originare. Reclamantul nu face dovada ca el este proprietarul, iar actiunea, pe cale de consecinta, se va respinge.

In regimul de carte funciara principala problema legata de proba dreptului de proprietate o constituie cercetarea cartii funciare a imobilului. Proba dreptului de proprietate facuta prin intermediul inscrierilor in cartea funciara nu poate fi rasturnata decat prin rectificarea inscrierilor din cartea funciara ori prin demonstrarea intervenirii unui mijloc de dobandire a proprietatii ce opereaza transferul ori constituirea dreptului de proprietate fara inscriere in cartea funciara.

Acţiunea în revendicare se distinge de acţiunea în evacuare prin caracterul său petitoriu, ceea ce presupune că pârâtul nu este un simplu detentor precar, ci un posesor care stăpâneşte lucrul sub nume de proprietar.

Acţiunea de revendicare este o acţiune reală, prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Altfel spus, prin acţiunea în revendicare, o persoană cere să i se recunoască în justiţie dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Este o acţiune petitorie, ce tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate, fiind diferită de acţiunea în evacuare.

Posesia asupra bunului, definită ca o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de ceilalţi, ca proprietar sau titular al unui drept real.

Daca lipseşte elementul psihologic, intenţional, care constă în voinţa celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau în calitate de titular al unui alt drept real, in calitate de detentori precari, în sensul art. 1853 C.civ., se deţine bunul în lipsa elementului intenţional, psihilogic al posesiei, stăpânirea materială fiind astfel exercitată pentru altul şi nu pentru sine.
(I.C.C.J., Secţia civilă, decizia nr. 2646 din 2 iulie 2002)

Buna-credinţă a chiriaşului la încheierea contractului prin care statul i-a vândut locuinţa, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, exclude sancţiunea nulităţii contractului şi face imposibilă revendicarea solicitată de persoana din patrimoniul căreia statul a preluat în mod abuziv bunul, câtă vreme nu poate fi desfiinţat titlul juridic în baza căruia chiriaşul a devenit proprietar al imobilului.

Chiar dacă prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr.10/2001, la care s-a făcut referire prin considerentele deciziei pronunţate în recurs, nu sunt aplicabile în cauză deoarece s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile, totuşi, în raport cu celelalte dispoziţii existente în materie, care permiteau invocarea bunei credinţe de către cumpărător, nu se poate considera ca titlul în baza căruia cei doi pârâţi au dobândit imobilul ar fi lovit de nulitate.

Sub acest aspect, este de observat că prevederea legală menţionată a preluat principii de drept consolidate din Codul civil, a căror aplicabilitate în speţă este neîndoielnică.

Prin Legea nr. 10/2001 au fost instituite dispoziţii cu privire la valoarea şi efectele juridice ale bunei credinţe în materie de revendicare, dar o atare distincţie nu a fost prevăzută pentru prima dată de această lege specială, buna credinţă, creaţie a jurisprudenţei, fiind reglementată încă din anul 1865, în Codul civil, prin ale cărui dispoziţii a fost definită şi s-au stabilit condiţiile în care produce efecte juridice.

Chiar dacă se referă la condiţiile în care se pot invoca prescripţiile, prevederea de la art. 1898 alin. (1) C. civ., potrivit căreia „buna-credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”, ca şi precizarea făcută, prin alineatul 2 al aceluiaşi articol, în sensul că „este destul ca buna-credinţă să fi existat în momentul câştigării imobilului”, stabilesc trăsăturile definitorii ale acestui important principiu ce guvernează relaţiile din domeniul dreptului civil şi limitele în care acţionează.

Or, cei care au supus judecatii speta nu au infirmat această prezumţie legală, ei nefăcând dovada că pârâţii cunoşteau că statul nu era proprietar şi că alte persoane pretindeau că aveau drept de proprietate asupra imobilului în discuţie.

În atare situaţie, faţă de aplicabilitatea în cauză a principiului menţionat, care constituie o excepţie de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, actul juridic de vânzare- cumpărare, încheiat cu bună credinţă de către pârâţi, nu este susceptibil de a fi lovit de nulitate chiar dacă titlul de proprietate al vânzătorului ar fi desfiinţat.
(Î.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 199 din 7 iunie 2004)

Privind actiunea in revendicare, din jurisprudenta relativa a C.E.D.O., se pot trage cateva concluzii:

In AFACEREA JUJESCU CONTRA ROMÂNIEI (Cererea nr. 12728/03) din 29 iunie 2006, Curtea aminteşte că, în afacerea Străin, ea a considerat că vânzarea de către Stat a unui bun al altuia către terţi de bună credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie de o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate, contrară art. 1 din protocolul nr. 1 din Convenţie (Străin citată, §§ 39 şi 59).

Pe deasupra, în afacerea Păduraru, Curtea a constatat că Statul a eludat obligaţia sa pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa unei chestiuni de interes general, aşa cum o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa, în virtutea decretelor de naţionalizare. Curtea a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunurilor sale, în timp se el dispunea de o hotărâre definitivă acre condamna Statul la restituirea acelor bunuri.

În speţă, Curtea nu vede motivul de a se îndepărta de jurisprudenţa menţionată mai sus, situaţia de fapt fiind sensibil aceeaşi. După exemplul afacerii Brumărescu, în prezenta afacere, terţii au devenit proprietari, înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acelui bun să facă obiectul unei confirmări definitive. Şi ca în afacerea Străin menţionată, reclamanta a fost, în speţă, recunoscută ca proprietară legitimă, tribunalele considerând incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării.

Curtea observă că vânzarea bunului către terţi, în virtutea legii nr. 112/1995, o împiedică să se bucure de dreptul său şi că nici un fel de despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, cu toate că ea a depus o cerere de despăgubire în virtutea legii nr. 10/2001 pentru partea vândută către terţi, reclamanta nu a primit nici până în ziua de astăzi vreun răspuns.

Curtea ia notă de faptul că, la data de 22 iulie 2005, Legea nr. 247/2005 a fost adoptată prin modificarea legii nr. 10/2001. această nouă lege acordă un drept la despăgubire, la nivelul valorii de piaţă a bunului, care nu poate fi restituit persoanelor care se află în aceeaşi situaţie ca şi reclamanta, Curtea observă că legea menţionată propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor în natură, de a se acorda o despăgubire în forma unei participări, în calitate de acţionari, la un organism de plasare de valori mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele care doresc să primească despăgubiri pe această cale, vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni, odată societatea cotată la bursă.

Curtea ia notă de faptul că, la data de 29 decembrie 2005, societatea anonimă „Proprietatea” a fost înscrisă la Registrul Comerţului din Bucureşti. În scopul ca acţiunile emise de către această societate să poată face obiectul unei tranzacţionări pe piaţa financiară, trebuie urmată procedura de agrementare din partea Consiliului naţional al valorilor mobiliare („C.N.V.M.”). conform calendarului previzional al fondului „Proprietatea” operaţiunea de conversie a titlurilor în acţiuni ar trebui să se întâmple în luna martie 2006, la intrarea efectivă pe piaţa bursieră în luna decembrie 2006.

În speţă, a presupune că cererea de restituire formulată de către reclamantă în virtutea legii nr. 10/2001 este admisibilă, şi că ea poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că „Proprietatea” nu funcţionează în momentul de faţă de o manieră susceptibilă a ajunge la obţinerea efectivă a unei despăgubiri. De aici, ea consideră că ţinerea în frâu a dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 1, combinată cu absenţa totală a oricărei despăgubiri, a făcut-o să suporte o apăsare disproporţionată şi excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1.

In CAUZA BRAZDĂ ŞI MALIŢA contra ROMÂNIEI (Cerere nr. 75297/01) din 31 mai 2007, Curtea reaminteşte că, în cauza Străin, aceasta a considerat că vânzarea de către Stat a bunului altcuiva unor terţi de bună credinţă, chiar dacă era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, asociată cu absenţa totală a despăgubirilor, constituia o privare contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1.

În plus, în cauza Păduraru Curtea a constatat că Statul nu-şi respectase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general care este constituită de restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Aceasta a considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său, deşi dispunea de o hotărâre definitivă care condamna Statul să i-l restituie.

În speţă, Curtea nu vede nici un motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată mai sus, situaţia de fapt fiind sensibil aceeaşi. Ca şi în cazul cauzei Păduraru citată mai sus, în cauza de faţă, terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantelor asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări definitive, şi că în cauza Străin citată mai sus, reclamantul în speţă a fost recunoscut proprietar legitim, tribunalele apreciind ca incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării.

Curtea observă că vânzarea bunurilor reclamantelor, în temeiul legii nr. 112/1995, le împiedică să se bucure de dreptul lor de proprietate în ciuda existenţei hotărârilor definitive prin care Statul trebuia să le restituie cele două imobile. În plus nu le-a fost acordată nici o despăgubire pentru această privare. În sfârşit, cu toate că reclamantele au înaintat o acţiune de indemnizaţie în temeiul legii nr. 10/2001 ele nu au primit nici un răspuns până la această dată.

În ceea ce priveşte posibilitatea introducerii unei noi acţiuni de revendicare îndreptată împotriva terţilor cumpărători, Curtea apreciază că este excesiv să ceri reclamantelor, care beneficiau de hotărârile definitive prin care li se restituiau imobilele, să preia iniţiativa unei noi proceduri, care, de altfel, nu a dovedit caracterul său efectiv (a se vedea mutatis mutandis, Păduraru)

Curtea îşi menţine decizia anterioară conform căreia Proprietatea nu-si permite în acest moment să ofere o concesiune reclamantelor sub forma unei indemnizaţii (a se vedea, printre altele, cauzele Radu contra României mai sus citată şi Ruxanda Ionescu contra României,nr. 608/02, 12 octombrie 2006).

În consecinţă, Curtea consideră că nereuşita exercitării dreptului de proprietate a reclamantelor asupra acelor părţi din imobilele lor vândute de către Stat unor terţi, asociată cu absenţa totală a despăgubirii, constituia o privare disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de respectare a bunurilor garantat de articolului 1 din Protocolul nr. 1.

In CAUZA CORNELIA EUFROSINA RADU împotriva ROMÂNIEI (Cerere nr. 65402/01) din 12 iulie 2007, Curtea reaminteşte că în alte cauze similare, a tras concluzia încălcării articolului 6 § 1 din Convenţie sub motiv că refuzul curţilor de apel de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a examina litigii referitoare, ca şi în cauza de faţă, legată de o revendicare imobiliară încălca articolul 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Buzatu contra României, nr. 34642/97, §§ 46-47, 1 iunie 2004, Dickmann contra României, nr. 6017/97, §§ 36-38, 22 iulie 2003 şi Ban contra României mai sus citat, §§ 41-44).

În speţă, Curtea reţine că raţionamentul utilizat de Curtea de apel pentru a exclude din competenţa tribunalelor acţiunea în revendicare a reclamantei, şi anume posibilitatea de a sesiza autorităţile administrative cu privire la legea nr. 112/1995, ignoră demersurile iniţiale întreprinse de reclamantă pe calea aceleiaşi legi (a se vedea § 9 mai sus).

Curtea nu constată nici un motiv pentru a nu reţine aplicarea jurisprudenţei mai sus citate şi apreciază că în speţă, faptul că Curtea de apel a exclus din competenţa tribunalelor examinarea acţiunii în revendicare a reclamantei, este contrar dreptului la un tribunal, şi că în cazul de faţă, sub aspecrul articolului 6 § 1 din Convenţie, are aceleaşi consecinţe juridice ca şi hotărârea Curţii supreme de justiţie în cauza Brumărescu.

In CAUZA HORIA JEAN IONESCU contra României (Cerere nr. 11116/02) din 31 mai 2007, Curtea reaminteşte că a considerat că vânzarea de către Stat a bunului altcuiva unor terţi de bună credinţă, chiar dacă era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, asociată cu absenţa totală a despăgubirilor, constituia o privare contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1(Străin şi alţii §§ 39, 43 şi 59).

În plus, în cauza Păduraru Curtea a constatat că Statul nu-şi respectase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general care este constituită de restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său, deşi dispunea de o hotărâre definitivă care condamna Statul să i-l restituie.

Curtea reaminteşte că a hotărât deja că, după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, soarta unei acţiuni în revendicare nu era sigură şi că de atunci reclamanţii nu trebuiau să urmeze această cale (Păduraru, mai sus citat § 69). De altfel o acţiune având ca temei articolul 574 din codul de procedură civilă nu ar fi determinat restituirea apartamentului în cauză.

În speţă, Curtea nu vede nici un motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată mai sus, situaţia de fapt fiind sensibil aceeaşi. Aceasta menţionează că vânzarea de către Stat a bunului reclamantului în temeiul legii nr. 112/1995, lege care totuşi nu permitea vânzarea bunurilor naţionalizate ilegal, împiedică chiar şi astăzi pe reclamant să exercite dreptul său de proprietate recunoscut prin hotărârea definitivă şi irevocabilă. Nici o despăgubire nu a fost acordată reclamantului. În sfârşit, cu toate că a înaintat o cerere de restituire, în temeiul legii nr. 10/2001, lege completată prin Legea 247/2005,reclamantul nu a obţinut nici revendicarea bunului disputat, nici despăgubirea la valoarea actuală a pieţei.

Curtea observă că « Proprietatea » nu funcţionează actualmente într-un mod susceptibil de a ajunge la acordarea efectivă a unei indemnizaţii reclamantului( a se vedea cauzele Radu mai sus citată şi Ruxanda Ionescu contra României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006). În plus nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 nu iau în considerare prejudiciul suferit, din cauza absenţei prelungite a despăgubirii, de către persoane care nu s-au putut folosi de bunurile restituite în temeiul unei hotărâri definitive( a se vedea mutatis mutandis, Porteanu mai sus citat, § 34).

Prin urmare, Curtea apreciază că, nereuşita aplicării dreptului de proprietate a reclamantului asupra imobilului său vândut de către Stat terţilor care-l ocupau ca proprietari, asociat cu absenţa totala a despăgubirii de mai bine de nouă ani, constituia o privare contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1.

In cauza Iacob împotriva României (Cererea nr. 39.410/1998) din 3 februarie 2005, Curtea aminteşte că, în Cauza Brumărescu citată anterior (paragrafele 61 - 62), ea a decis că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie, pe motivul că anularea unei hotărâri definitive este contrară principiului securităţii juridice. Ea a decis, de asemenea, că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte competenţa instanţelor de a examina litigii de natura celui în cauză, privitoare la revendicarea unor bunuri imobile, încalcă prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţie.

Curtea consideră că nu există elemente în speţă care să distingă prezenta cauză de Cauza Brumărescu citată anterior.

Prin urmare, Curtea apreciază că, aplicând astfel dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă, care reglementează recursul în anulare, în redactarea existentă la data faptelor, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi, în consecinţă, dreptul reclamantei la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie.

În plus, excluderea de către Curtea Supremă de Justiţie a acţiunii în revendicare a reclamantei din sfera de competenţă a instanţelor este, în sine, contrară dreptului de acces la justiţie, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie.

Curtea arată apoi că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a anulat sentinţa şi a decis că proprietarul legitim al bunului era statul. Aceasta consideră că situaţia este, dacă nu identică, cel puţin analoagă cu cea a reclamantului în Cauza Brumărescu citată anterior. Ea consideră aşadar că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a privat-o pe reclamantă de bunul său, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Cauza Brumărescu citată anterior, paragrafele 73 - 74).

Or, Guvernul nu a furnizat nici o justificare pentru situaţia creată. În afară de aceasta, Curtea precizează că reclamanta este privată de proprietatea bunului de mai mult de 7 ani fără a primi o indemnizaţie care să reflecte valoarea reală a acestuia şi că eforturile depuse pentru a-şi recăpăta proprietatea au rămas fără rezultat până astăzi.
În aceste condiţii, chiar presupunând că se poate demonstra că privaţiunea de proprietate a servit unui scop de utilitate publică, Curtea consideră că echilibrul just dintre cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt şi că reclamanta a suportat şi suportă o sarcină deosebită şi exorbitantă.

In cauza IONESCU ŞI MIHAILĂ împotriva ROMÂNIEI (cererea nr. 36782/97) din 14 decembrie 2006, Curtea aminteşte că reclamantele nu se pot plânge de o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care procedura pe care o incriminează s-ar raporta la “bunuri” al căror titulare ar fi, în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de “bunuri” poate acoperi atât “bunurile actuale” cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora reclamantele pot pretinde să aibă cel puţin o “speranţă legitimă” de a obţine beneficierea de un drept de proprietate (Kopecky contra Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004).

S-a conchis ca trebuie examinat dacă reclamantele puteau avea cel puţin o “speranţă legitimă” de a li se recunoaşte un drept de proprietate asupra acestui imobil.

Curtea aminteşte că o creanţă nu poate fi considerată drept o “valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a tribunalelor (Kopecky, citat anterior, § 52).

Ori, în cazul în speţă, creanţa de care reclamantele s-ar putea eventual prevala era din start o creanţă condiţionată, deoarece problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră. Prin urmare, Curtea consideră că în momentul sesizării instanţelor interne şi autorităţilor administrative această creanţă nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a se considera o “valoare patrimonială” necesitând protecţia articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Kopecky, citat anterior, § 58).

În plus, Curtea constată că sentinţa din 17 mai 1995 a judecătoriei Bucureşti şi hotărârea din 12 februarie 1996 a tribunalului Bucureşti care ordonau restituirea bunului reclamantelor nu au dobândit forţă de lucru judecat deoarece au fost ulterior infirmate de hotărârea din 18 septembrie 1996 a curţii de apel Bucureşti.

În privinţa raţionamentului curţii de apel pentru a declara acţiunea în revendicare inadmisibilă, Curtea constată că la vremea faptelor tribunalele interne urmau o jurisprudenţă constantă în sensul respingerii acţiunilor în revendicare pe motiv că legea specială nr. 112/1995 era aplicabilă (a se vedea, asupra acestui punct, reglementarea pertinentă privind situaţia unor imobile naţionalizate şi jurisprudenţa în materie descrise în deciziile Constantinescu contra României, nr. 61767/00, 14 septembrie 2004, şi Iorgulescu contra României, nr. 59654/00, 13 ianuarie 2005). În consecinţă, sentinţa judecătoriei şi hotărârea tribunalului nu erau suficiente pentru a da naştere unui interes patrimonial considerat drept o “valoare patrimonială” (a se vedea, mutatis mutandis, Caracas contra României, nr. 78037/01, §§ 45-53, 29 iunie 2006, şi Kopecky, citat anterior, § 59).

În orice caz, Curtea observă că prezenta cauză este similară, din acest punct de vedere, cu cauza Caracas citată anterior, cauză în care Curtea a concluzionat că un reclamant, într-o situaţie similară celei a reclamantelor, nu deţinea un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.

In Cauza Lungoci împotriva României (Cererea nr. 62.710/00) din 26 ianuarie 2006, Curtea a statuat deja că art. 6 alin. 1 garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanţă să analizeze orice contestaţie legată de drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36). În cauză se constată că reclamanta s-a putut folosi de căile de atac pe care i le oferea sistemul judiciar intern, şi anume de o acţiune de constatare a valabilităţii unui drept cu caracter civil, urmată de o acţiune în revendicare ce a dus la Hotărârea rămasă definitivă din 17 decembrie 1999.

În sine, aceasta nu respecta în mod necesar imperativele art. 6 alin. 1 din Convenţie: mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislaţia naţională era suficient pentru a-i asigura persoanei "dreptul la o instanţă", ţinând cont de principiul de preeminenţă a dreptului într-o societate democratică (vezi, printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998 - VIII, p. 3349, § 44, şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001 - XII).

Desigur, dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (vezi F.E. împotriva Franţei menţionată mai sus, p. 3350, § 46, şi Yagtzilar şi alţii menţionată mai sus, § 26).

Curtea observă că instanţele naţionale au respins cea de-a doua acţiune în revendicare a reclamantei, în temeiul art. 1201 din Codul civil, pe motiv că exista autoritate de lucru judecat cu prima acţiune în revendicare pe care partea interesată o formulase. Ea consideră, împreună cu Guvernul, că excepţia autorităţii de lucru judecat urmărea un scop legitim deoarece ea viza, fără nici o îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă. Dacă acest obiectiv pare legitim în sine, el merită, în speţă, o analiză dintre cele mai atente, fără a uita contextul general al cauzei. În cauza de faţă rolul Curţii nu este nicidecum să controleze art. 1201 din Codul civil ca atare, ci să verifice dacă modalitatea în care aceste instanţe naţionale au respins acţiunea în revendicare introdusă de către reclamantă, prin aplicarea dispoziţiilor legale în materie de autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul acesteia de acces la justiţie (Yagtzilar şi alţii menţionată mai sus, § 25, şi Skondrianos împotriva Greciei, nr. 63.000/00, 74.291/01 şi 74.292/01, § 28, 18 decembrie 2003).

Prima acţiune în revendicare a fost respinsă de către instanţele naţionale pe motiv că reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentelor în cauză (paragraful 16 de mai sus). Deşi în urma acţiunii în constatare ea a obţinut o sentinţă rămasă definitivă prin care se constată dreptul său de proprietate asupra apartamentelor respective, şi anume Hotărârea din 28 martie 1997, ea nu şi l-a putut demonstra în cadrul celei de-a doua acţiuni în revendicare: aceasta a fost respinsă de către instanţele naţionale pe motiv de autoritate de lucru judecat în raport cu Decizia rămasă definitivă din 3 decembrie 1994, chiar dacă reclamanta a invocat un nou temei pentru acţiunea sa.

Deşi din art. 1201 din Codul civil rezultă foarte clar că, pentru a reţine existenţa autorităţii de lucru judecat, este nevoie de o triplă identitate - de părţi, de obiect şi de cauză - a celor două acţiuni (paragraful 27 de mai sus), Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins cea de-a doua acţiune în revendicare, fără a da explicaţii asupra pretinsei identităţi de cauză a celor două acţiuni.

Curtea mai constată că, atunci când a statuat asupra recursului, Curtea Supremă de Justiţie a respins afirmaţiile reclamantei referitoare la lipsa de identitate de cauză, pe motiv că nu prezentase nici actul de transfer de proprietate, nici procesul-verbal impus de convenţia din 1947 pentru transferul dreptului de proprietate. Or, din Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 reiese că reclamanta nu avea cum să prezinte procesul-verbal, în măsura în care instanţa constatase că semnatarii convenţiei din 1947 au omis să îl redacteze (paragraful 18 de mai sus).

În plus, Curtea observă că nici o instanţă nu a explicat motivele pentru care Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constată dreptul de proprietate, aşa cum susţinea reclamanta, şi nici nu a indicat care act ar fi putut beneficia de o asemenea calificare. În această situaţie, nu este exagerat să considerăm că Sentinţa definitivă din 28 martie 1997, care a dat câştig de cauză reclamantei, este lipsită de orice interes juridic, în măsura în care persoana interesată nu se mai bucură de posibilitatea clară şi concretă de a-şi dovedi în justiţie dreptul pe care aceasta i l-a recunoscut.

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că accesul la justiţie, dar numai pentru a i se declara acţiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. 1 din Convenţie şi că reclamanta a fost astfel lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra contestaţiei sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil.

În concluzie, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, iar capătul de cerere privind încălcărea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 este direct legat de cel analizat din perspectiva art. 6 alin. 1 din Convenţie, considerandu-se că nu există motive să se statueze asupra temeiniciei sale (vezi, mutatis mutandis, printre altele, Glod împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, şi Albina împotriva României, nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).

In Cauza Lupaş şi alţii împotriva României (Cererile nr. 1.434/02, 35.370/02 şi 1.385/03) din 14 decembrie 2006, Curtea a considerat că articolul 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat deoarece regula unanimităţii aplicată în speţă de către instanţe, pe de o parte a împiedicat analiza pe fond a cererii reclamanţilor, iar, pe de altă parte - având în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, şi în special data naţionalizării şi dificultăţile care decurg din aceasta în ce priveşte identificarea moştenitorilor unui fost coproprietar, precum şi refuzul moştenitorului unui alt fost coproprietar de se alătura reclamanţilor în acţiunile formulate - această regulă este un obstacol insurmontabil faţă de orice încercare viitoare a reclamanţilor de revendicare a bunurilor indivize.

Sub aspectul articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, Curtea a reţinut pe de o parte, că nu este competentă ratione temporis să se pronunţe asupra circumstanţelor naţionalizării imobilului, iar, pe de altă parte, că reclamanţii nu aveau un „bun” în sensul Convenţiei, deoarece nicio instanţă judecătorească sau autoritate administrativă nu recunoscuse reclamanţilor în mod definitiv dreptul de a li se restitui terenurile litigioase astfel că nu a existat o încălcare a articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.

Aici a intervenit lovitura de gratie data regulii unanimitatii in cadrul exercitarii actiunii in revendicare, creatie a doctrinei şi jurisprudenţei constante a instanţelor interne, care consideră că introducerea unei acţiuni în revendicare constituie un act de dispoziţie în privinţa bunului indiviz şi că, prin urmare, şi contrar actelor de conservare a bunului, acordul tuturor coproprietarilor este necesar pentru a revendica un astfel de bun, aceasta regula fiind o construcţie jurisprudenţială ce poate duce la limitări ale dreptului de acces la o instanţă.

Regula mai sus menţionată tinde să protejeze drepturile moştenitorilor coproprietarilor ce nu au participat la acţiunile în revendicare, din moment ce soluţia acestor acţiuni le-ar putea influenţa drepturile. El expune, pe de o parte, că succesul acestor acţiuni ar implica recunoaşterea drepturilor reclamanţilor asupra întregului bun în detrimentul celorlalţi coproprietari şi, pe de altă parte, că respingerea acţiunilor li s-ar impune cu autoritatea de lucru judecat tuturor coproprietarilor, chiar dacă o parte din aceştia nu a participat la ele, limitarea accesului la o instanţă nefiind decât temporară, deoarece reclamanţii vor putea introduce noi acţiuni de îndată ce vor fi obţinut acordul tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari.

Curtea reaminteşte încă de la început că art. 6 § 1 îi garantează fiecăruia dreptul ca o instanţă să ia act de orice contestaţie legată de drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36).

Desigur, dreptul de acces la o instanţă nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece el reclamă prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (vezi, printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, p. 3.349, § 44, şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001-XII).

În fine, Curtea reaminteşte că reglementarea referitoare la formalităţile ce trebuie respectate pentru a formula un recurs urmăreşte să asigure buna administrare a justiţiei şi respectarea, în special, a principiului securităţi juridice (vezi Bulena împotriva Republicii Cehe, nr. 57.567/00, § 28, 20 aprilie 2004). În acest domeniu, rolul Curţii nu este să analizeze in abstracto legislaţia şi practica interne pertinente, ci de a analiza dacă modalitatea în care i-au afectat pe reclamanţi a încălcat Convenţia (vezi Kaufmann împotriva Italiei, nr. 14.021/02, § 33, 19 mai 2005).

În speţă, Cutea observă că nu există nicio îndoială că acţiunile reclamanţilor cădeau sub incidenţa art. 6 pe latura sa civilă din moment ce urmăreau obţinerea restituirii terenurilor ce aparţinuseră autorilor lor.

Ea observă apoi că, conform regulii unanimităţii, instanţele interne le-au declarat acţiunile inadmisibile pe motivul că fuseseră introduse fără acordul moştenitorilor a doi dintre foştii coproprietari ai bunurilor revendicate.

Aşadar, este obligaţia Curţii să verifice dacă regula unanimităţii aplicate în speţă de instanţele interne este clară, accesibilă şi previzibilă în sensul jurisprudenţei Curţii, dacă limitarea pe care a impus-o dreptului reclamanţilor de acces la o instanţă urmărea un scop legitim şi dacă era proporţională cu acesta.

Curtea constată în primul rând că regula în discuţie este o construcţie jurisprudenţială ce nu decurge dintr-o dispoziţie procedurală specifică, ci este inspirată din particularităţile acţiunii în revendicare.

Având în vedere faptul că această regulă jurisprudenţială era respectată de majoritatea instanţelor interne, Curtea poate admite că ea era clară şi accesibilă şi că aplicarea sa în speţă era previzibilă. Curtea poate, de asemenea, să admită că ea urmărea un scop legitim, şi anume protejarea drepturilor tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului.

Mai rămâne de aflat dacă, atunci când au cerut obţinerea acordului tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, instanţele le-au impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moştenitorilor şi, pe de altă parte, dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă pentru a-şi revendica cotele-părţi din bunul indiviz.

În această privinţă, Curtea observă că părţile au puncte de vedere divergente în ceea ce priveşte necesitatea de a obţine acordul tuturor coproprietarilor pentru a introduce o acţiune în revendicare. Reclamanţii pretind că acţiunea în revendicare ar trebui considerată ca un act de conservare a bunului la dispoziţia fiecărui coproprietar şi că ar fi în avantajul tuturor coproprietarilor. Guvernul arată că, la vederea consecinţelor importante pe care dreptul intern le ataşează soluţiei unei astfel de acţiuni, este necesar acordul tuturor coproprietarilor, ca pentru orice act de dispoziţie asupra bunului.

Curtea nu a considerat necesar să soluţioneze această controversă, ce ţine de teoria şi practica interrne de drept civil.

Într-adevăr, este suficient să constate că regula unanimităţii nu numai că i-a împiedicat pe reclamanţi să obţină examinarea temeiniciei acţiunilor lor de către instanţe. În realitate, ţinându-se cont de circumstanţele speciale ale speţei şi în special de data naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg din aceasta pentru a identifica moştenitorii unui fost coproprietar, precum şi de refuzul moştenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătura acţiunilor lor, ea reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize.

Desigur, Curtea observă că cea de-a doua acţiune în revendicare nu a fost introdusă decât de moştenitorii lui Nicolae Lupaş. Cu toate acestea, având în vedere imposibilitatea de a obţine consimţământul tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, Curtea apreciază că o eventuală cerere de intervenţie din partea celorlalţi 14 reclamanţi nu ar fi schimbat nimic în soluţia acestei acţiuni.

Prin urmare, reamintind că orice prevedere a Convenţiei sau a oricăruia dintre protocoalele sale trebuie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice sau iluzorii, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia respingerea acţiunilor reclamanţilor nu reprezintă decât o limitare temporară a dreptului lor de acces la o instanţă. În acest sens, Curtea observă, de asemenea, că, în afară de Hotărârea din 3 februarie 2005 a Înaltei Curţi, Guvernul nu a indicat niciun alt mijloc juridic de natură să le permită reclamanţilor să îşi demonstreze drepturile succesorale. În fine, Curtea observă cu interes că, recent, a fost trimis în Parlament un proiect de lege referitor la modificarea Codului civil, care elimină în mod expres regula unanimităţii.

În lumina considerentelor de mai sus, Curtea apreciază că aplicarea strictă a regulii unanimităţii le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată ce i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă de a obţine examinarea de către instanţe a cererilor lor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la o instanţă.

Urmeaza si alte cauze relevante din jurisprudenta C.E.D.O. cu referire la actiunea in revendicare, pe care ne marginim doar sa le enumeram, fara a avea pretentia ca suntem exhaustivi: CAUZA PORTEANU CONTRA ROMÂNIEI din 16 februarie 2006, Cauza Săvulescu împotriva României din 12 iulie 2007, Cauza TARBUC împotriva ROMÂNIEI din 14 decembrie 2006 etc.

Retinem ca Legea nr.10/2001 este o lege specială şi vizează restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în ce priveşte imobilele preluate abuziv, stabilind şi procedura de urmat pentru realizarea scopului legii.

În consecinţă, în lipsa unor sancţiuni prevăzute de legea specială, instanţele nu pot apela la prevederi din Codul civil şi Codul de procedură civilă care nu au legătură cu problematica pe care legea specială o rezolvă în ansamblul ei.

Astfel, in cazul bunurilor care nu fac parte din domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 se poate exercita actiunea in revendicare pe dreptul comun reprezentat de art. 480 C.civ., urmand ca in cazul celor mentionate in art. 2 din legea speciala sa se aplice dispozitiile speciale, astfel cum a fost si opinia exprimata de procurorul general.

Totodata, este de mentionat ca Legea nr. 10/2001 a fost adoptată de Senat în şedinţa din 14 noiembrie 2000 şi de Camera Deputaţilor în şedinţa din 16 noiembrie 2001, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţie, şi a fost promulgată de Preşedintele României, în temeiul dispoziţiilor art. 77 alin. (1) şi (3) şi ale art. 99 alin. (1) din Constituţie, prin Decretul nr. 26 din 8 februarie 2001, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001.

Examinând cele de mai sus, reţinem că în privinţa criticii referitoare la liberul acces la justiţie, Plenul Curţii Constituţionale a statuat, prin Decizia nr. 1/1994, că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege". În considerentele aceleiaşi decizii se reţine că, pentru situaţii deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

De asemenea, Curtea Constitutionala, prin considerentele Deciziei nr. 450 din 25 noiembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicata in M.Of nr. 107 din 04.02.2004, a statuat că într-un stat de drept, conform art. 1 alin. (3) din Constituţie, repararea unui act injust nu se poate realiza decât prin recurgerea la procedee legale, care să nu contravină dispoziţiilor constituţionale şi obligaţiilor ce decurg din tratatele şi documentele internaţionale pe care statul român şi le-a asumat şi a căror respectare este obligatorie, conform dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie.

În acest sens Curtea a reţinut incidenţa prevederilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora "Orice persoană are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii" şi "Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". Aceste principii sunt prevăzute şi în Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificat de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, care prevede la art. 1 alin. (1) că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

Aşa fiind, ar fi greu de presupus ca prin Legea nr. 10/2001 să se fi consacrat o altă soluţie care ar reprezenta, neîndoielnic, o înfrângere a principiului ocrotirii - în prezent al garantării - proprietăţii private, in fapt o asemenea problemă neexistand, reglementarile cuprinse în Legea nr. 10/2001 fiind constituţionale.

Ca o concluzie, apreciez ca neîntemeiată critica referitoare la încălcarea prevederilor referitoare la protecţia proprietăţii cuprinse în art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de cei care apreciaza ca prin recursul astfel promovat de catre procurorul general se produce o inechitate sociala. Dimpotrivă, textele de lege criticate sunt în deplină concordanţă cu alin. (2) al acestui articol, potrivit căruia "Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general (...)".

În aplicarea celor de mai sus se va ţine seama de raportul dintre norma juridică generală (regula) şi norma specială (excepţia). Acest raport este exprimat prin adagiul generalia specialibus non derogant, specialia generalibus derogant, adică, printr-o normă juridică generală, nu se poate deroga de la o normă juridică specială, dar printr-o normă juridică specială, se poate deroga de la o normă juridică generală.

Libertatea şi egalitatea sunt fundamente ale vieţii sociale. Egalitatea există numai între oameni liberi, iar libertatea este posibilă numai între oameni egali din punct de vedere juridic, libertatea omului rezultand din constituţiile şi din documentele internaţionale cu privire la drepturile omului, iar principiul echităţii şi justiţiei reprezinta principiul fundamental al dreptului ce exprimă ordinea, echilibrul şi egalitatea, acesta înfăptuindu-se atât în activitatea de elaborare, cât şi în cea de aplicare a dreptului, justiţia fiind starea generală şi ideală a societăţii ce se realizează prin asigurarea ordinii juridice şi satisfacerea intereselor legitime ale indivizilor.