sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Ndepunerea cererii la instanţa competentă-anulare

Secţia civilă a Curţii de apel Craiova
Decizie nr. 1660 din 31/12/1997
Termenul de recurs, prevăzut de art. 301 Cod pr. civilă, este un termen legal peremptoriu, astfel încât nerespectarea lui atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai exercita recursul (art. 103 alin. 1 Cod pr. civilă), hotărârea devenind irevocabilă la data expirării termenului de recurs. Excepţia de tardivitate a recursului poate fi invocată de orice parte interesată, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stare a recursului.
Recurentul trebuie să respecte şi o altă condiţie extrinsecă cererii de recurs şi anume depunerea acesteia la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţi (art. 302 Cod pr. civilă) [*]. Conform art. 108 Cod pr. civilă aceasta este o nulitate de ordine publică şi poate fi invocată de parte sau de judecător. Declararea nulităţii lipseşte actul de efectele sale în ceea ce priveşte funcţia sa procedurală, respectiv investirea instanţei de recurs, hotărârea devenind irevocabilă.
[*] Aceasta dispoz. nu mai este in vigoare, odata cu constatarea neconstitutionalitatii acestui text de lege prin Decizia nr. Decizia nr.737 din 24 iunie 2008 a Curtii Constitutionale.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Exceptii de la imposibilitatea formulari de cereri noi in caile de atac ordinare

Secţia civilă a Curţii de apel Craiova
Decizie nr. 1620/AA din 31/12/1997
În apel nu se pot formula alte cereri decât cele cu care a fost sesizată instanţa de fond (art. 294 alin. 1 Cod pr. civilă).
În principiu, cererea se poate considera nouă atunci când s-ar deosebi prin obiect şi cauză faţă de cererea de chemare în judecată sau când partea, ce exercită calea de atac, ar invoca altă calitate sau dacă s-ar atribui părţii adverse o altă calitate decât cea avută la prima instanţă.
Sunt interzise în apel şi orice alte cereri noi, distincte de cele care au fost formulate la instanţa de fond, cum ar fi chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie sau arătarea titularului dreptului.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 294 Cod pr. civilă, în mod excepţional, legea prevede expres posibilitatea unor anumite cereri.
Astfel art. 50 alin. 3 Cod pr. civilă permite introducerea în apel, cu învoiala părţilor, a cererii de intervenţie principală (care potrivit alin. 2 din text se adresează numai primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor).
Deasemenea art. 459 Cod pr. civilă dă posibilitatea oricărui creditor al debitorului poprit să intervină în instanţa de poprire, până la pronunţarea unei hotărâri definitive asupra validării, deci şi în apel.
În materie de divorţ, art. 609 Cod pr. civilă stabileşte că, dacă motivele cererii de despărţenie a pârâtului s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă, în timp ce se judeca cererea reclamantului, iar cauza se afla în apel, pârâtul poate face o cerere în mod direct la această instanţă.
Cu privire la caracterul de ordine publică al dispoziţiei cuprinsă în art. 294 alin. 1 Cod pr. civilă s-au exprimat în doctrina juridică opinii contradictorii, susţinându-se chiar că părţile pot conveni expres sau tacit să accepte formularea în apel a unei noi cereri.
Alături de susţinătorii părerii contrare şi motivaţiile acestora, considerăm că norma de procedură în cauză este imperativă, iar excepţiile, după regulile logice ca mod de interpretare al legii, sunt restrictive.
Astfel, chemarea în judecată a altor persoane direct în apel de reclamantul nemulţumit de hotărârea primei instanţe a fost justificat respinsă.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Inadmisibilitatea formularii de cereri noi in caile de atac

Secţia civilă a Curţii de apel Cluj
Decizie nr. 812 din 14/05/1998
Este inadmisibilă formularea de cereri noi în căile de atac.
Prin sentinţa civilă nr. 5036 din 3 februarie 1997 a Judecătoriei Bistriţa, menţinută prin decizia civilă nr. 8 din 7 ianuarie 1998 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, urmare a respingerii apelului pârâtului Tinca Dorel, a fost admisă acţiunea reclamantei R.A.T.L. Bistriţa împotriva pârâţilor Tinca Dorel şi Berte Susana şi în consecinţă s-a constatat că drept locativ asupra locuinţei din litigiu are pârâta Berte Susana, conform contractului de închiriere nr. 11 din 22 octombrie 1996.
S-a dispus evacuarea pârâtului din locuinţă pentru lipsa titlului locativ.
A fost anulată ca netimbrată acţiunea reconvenţională formulată de pârât pentru plata îmbunătăţirilor aduse locuinţei.
S-a reţinut de către cele două instanţe că lucrările efectuate de pârât în locuinţa ocupată în baza unui contract de sublocaţiune şi întreţinere încheiat cu fosta locatară, nu constituie titlu locativ. Dreptul locativ a încetat la decesul locatarei titulară a contractului.
Împotriva acestor hotărâri pârâtul a declarat recurs, susţinând că ambele instanţe au nesocotit faptul că acesta împreună cu familia compusă din 4 persoane locuiesc în imobil din anul 1984 ca subchiriaşi ai fostei locatare, pe care au îngrijit-o şi înmormântat-o în baza contractului de întreţinere. Pentru întreţinerea locuinţei au cheltuit sume mari de bani şi în aceste condiţii erau îndreptăţiţi la repartizarea şi închirierea în favoarea lui a locuinţei şi nu a altor persoane.
Recursul declarat nu este fondat.
Deşi toate susţinerile reclamantului privind starea de fapt sunt reale, acestea nu se constituie în drept locativ care potrivit Legii nr. 114/1996 îi conferă doar contractul de închiriere.
Nelegalitatea repartizării şi închirierii de către reclamantă a locuinţei ocupată de pârât în favoarea pârâtei Berte Susana se constituie într-o adevărată cerere de anulare a contractului.
Nelegalitatea contractului pârâtei şi a cererii recurentului de obligare a Consiliului Local al municipiului Bistriţa de a-i repartiza şi închiria imobilul acestuia a fost invocată şi cerută abia în apel şi recurs.
Conform art. 112 şi art. 119 Codul de procedură civilă şi art. 61 din Legea nr. 114/1996, aceste cereri trebuiau formulate în faţa judecătoriei, în cadrul acţiunii reconvenţionale sau a unei acţiuni separate, nu în căile de atac şi pe cale de excepţie.
Cererile pârâtului neformând obiect al judecăţii, potrivit art. 130 Codul de procedură civilă, instanţa nu putea dispune anularea contractului şi închirierea locuinţei pârâtului iar ca şi consecinţă, respingerea acţiunii în evacuare.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Inadmisibilitatea schimbarii în recurs a obiectului cererii şi a cauzei

Secţia civilă a Curţii de apel Galati
Decizie nr. 3/R din 03/01/1996
Potrivit art. 316 Cod procedură civilă, dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs.
Astfel, potrivit disp. art. 294 al. 1 Cod procedură civilă nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată.
În speţă, reclamantul prin cererea de chemare în judecată a pretins că suma datorată de pârât ar reprezenta contravaloarea unor produse agricole pe care nu i le-a predat conform contractului.
În recursul declarat împotriva deciziei tribunalului prin care s-a admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca nefondată, acesta a precizat, pentru prima dată că suma pretinsă ar reprezenta bani încasaţi necuvenit de pârât fiindu-i viraţi din eroare de un debitor al său (al reclamantului).
Întrucât reclamantul a schimbat cauza cererii de chemare în judecată în recurs, corect instanţa de recurs l-a respins ca nefondat.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Inadmisibilitatea formularii de cereri noi in apel

Secţia civilă a Curţii de apel Galati
Decizie nr. 1161/R din 24/10/1995
Potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
În speţă, reclamanta a declarat apel împotriva hotărârii pronunţată de judecătorie prin care i s-a respins acţiunea în pretenţii ca nefondată.
În motivele de apel, reclamanta s-a referit la alte facturi şi valori decât cele pretinse prin acţiunea promovată, împrejurare faţă de care apelul a fost respins reţinându-se că potrivit art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă în apel nu se pot formula cereri noi.
Urmare recursului declarat de reclamantă, s-a constatat că într-adevăr, aceasta şi-a modificat prezumţiile abia cu ocazia motivării apelului, lucru ce nu mai era posibil, reţinându-se totodată că pentru pretenţii de aceeaşi natură dar rezultând din alte raporturi juridice, reclamanta avea deschisă calea unei acţiuni distincte.
În consecinţă, s-a respins recursul ca nefondat.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

CEDO: cauza NAVARRA contra FRANŢEI; Durata examinării unui apel contra respingerii unei cereri de punere în libertate

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Hotărâre din 23/11/1993
Hotărârea din 23 noiembrie 1993 (Cameră) (seria A nr. 273-B)

1. - Dl. Paul Navarra este agricultor şi locuieşte la Bastia (Corsica de Sus). În noiembrie 1985, el este inculpat pentru tâlhărie şi plasat sub mandat de arestare. La 24 martie 1986, un judecător de instrucţie din Nisa îi respinge a treia cerere de punere în libertate provizorie. La 23 aprilie, camera de acuzare a Curţii de apel din Aix-en-Provence declară inadmisibil apelul pe care cel în cauză l-a introdus contra acestei decizii la 25 martie 1986; aceasta anulează decizia menţionată pentru că a statuat asupra unei cereri de punere în libertate nelegal formulată. Curtea de casaţie desfiinţează această din urmă hotărâre; ea trimite cauza în faţa camerei de acuzare a Curţii de apel din Montpellier care confirmă, la 24 octombrie 1986, ordonanţa din 24 martie 1986, respingând cererea de punere în libertate. La 24 februarie 1987 Curtea de casaţie respinge un recurs a lui Paul Navarra îndepărtând motivul de recurs conform căruia Curtea de apel din Montpellier n-ar fi examinat alegaţia celui în cauză privind încălcarea art. 5 pct. 4 al Convenţiei, ca urmare a duratei procedurii. La 27 noiembrie 1987 petiţionarul este pus în libertate, iar la 17 decembrie beneficiază de o decizie de neîncepere a umăririi penale.
2. - În plângerea din 31 iulie 1987 adresată Comisiei, Paul Navarra se plânge de faptul că apelul său din 25 martie 1986 împotriva ordonanţei pronunţate în ziua precedentă nu a fost examinat pe fond "într-un termen scurt" aşa cum prevăd dispoziţiile art. 5 pct. 4 din Convenţie.1)
___________
1)În raportul său din 9 septembrie 1992, Comisia trage concluzia neîncălcării art. 5 pct. 4 (13 voturi pentru, 6 împotrivă).

-Hotărârea din 23 noiembrie 1993 (Cameră) (seria A nr. 273-B)

3. - Guvernul a susţinut, ca şi în faţa Comisiei, că Paul Navarra nu ar fi epuizat toate căile de recurs intern, deoarece nu a intentat contra statului o acţiune în reparaţie, în virtutea art. L 781-1 din Codul organizării judiciare.
Curtea îndepărtează această excepţie (unanimitate): articolul în cauză fixează condiţii foarte stricte de deschidere a unei proceduri judiciare, iar petiţionarul nu se pretindea victima unui refuz de justiţie şi nici a unei erori grave. Ea constată că dreptul de a obţine o decizie în termen scurt privind legalitatea unei detenţii se distinge de cel de a primi o despăgubire pentru o asemenea detenţie.
4. - Pentru a îndeplini exigenţele Convenţiei, controlul judiciar periodic trebuie să respecte atât normele de fond, cât şi pe cele de procedură ale legislaţiei naţionale şi trebuie să fie exercitat în conformitate cu scopul art. 5: protejarea individului contra arbitrarului.
Jurisdicţiile franceze au emis deciziile în termenele prevăzute de lege. Informaţiile culese în acest sens arată o anumită întârziere imputabilă petiţionarului. Pe de altă parte, transmiterea dosarului la Curtea de casaţie, apoi pe baza deciziei de retrimitere, la camera de acuzare din Montpellier a cerut un anumit timp.
Cât despre protecţia împotriva arbitrarului, Curtea s-a pronunţat deja asupra întinderii respectării regulii "termenului scurt". În mai multe hotărâri, Curtea a luat în considerare "durata globală" a unei proceduri, incluzând diferitele faze în faţa tuturor organelor chemate să statueze. Un stat care se dotează cu un dublu grad de jurisdicţie trebuie să acorde aceleaşi garanţii persoanelor private de libertate atât în apel cât şi în prima instanţă. Exigenţa respectării "termenului scurt" constituie, fără nici o îndoială, una dintre aceste garanţii, însă pentru a controla respectarea tuturor garanţiilor trebuie să se procedeze la o apreciere globală a procedurii.
În speţă, durata examinării pe fond a apelului din 25 martie 1986 inspiră îndoieli Curţii. Aceasta subliniază totuşi că Paul Navarra a păstrat dreptul consacrat de legislaţia franceză de a prezenta în orice moment noi cereri de punere în libertate. Or, în perioada în cauză, din 25 martie până la 24 octombrie 1986, petiţionarul nu a mai introdus nici o asemenea cerere. Deci, nu s-a violat art. 5 pct. 4 (unanimitate).
Traducere realizata de INSTITUTUL ROMÂN PENTRU DREPTURILE OMULUI

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Anularea unui brevet de invenţie. Condiţiile in care se poate dispune in acest sens

Secţia a IV-a civilă a Curţii de apel Bucuresti
Decizie nr. 123 din 09/12/1996
Pentru ca o persoană să beneficieze de protecţia conferită de brevetul de invenţie, este necesar să parcurgă procedura de obţinere a brevetului de invenţie, potrivit prevederilor Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.
Reclamantul V.I. a chemat în judecată pe pârâţii L.I. şi R.N. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu O.S.I.M., să se dispună anularea brevetului de invenţie nr. 96.142/1988, emis de O.S.I.M. pe numele pârâţilor.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este şef de secţie la Schela de Petrol Boldeşti şi în această calitate a realizat în anul 1983 o metodă prin care a pus în funcţiune o instalaţie ce a permis folosirea apei calde din dezbenzinare, ca agent termic pentru încălzirea ţiţeiului din depozitul Boldeşti, metoda având o eficienţă economică deosebită. Pârâţii şi-au însuşit fără drept invenţia reclamantului şi au obţinut fraudulos brevetul de invenţie, invocând prioritate naţională şi solicitând Schelei Boldeşti drepturile materiale izvorâte din aplicarea invenţiei.
Tribunalul Municipiului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 320/1996 a respins ca neîntemeiată acţiunea, cu motivarea că reclamantul a întocmit un memoriu tehnic intitulat "Instalaţie şi metode de folosire ca agent termic a apei rezultată din procesul de dezbenzinare a gazelor de la Boldeşti, la încălzirea ţiţeiului în depozitul de ţiţei Boldeşti. Folosirea apei calde la alimentarea cazanelor de abur din dezbenzinare". Acest memoriu nu a fost înregistrat la registratura Schelei Boldeşti, iar cu ocazia efectuării expertizei nu s-au găsit nici alte documente care să confirme date de început a experimentărilor. S-a constatat totuşi acordul scris al fostului director, de aplicare a acestei metode.
În schimb, pârâtul L.I. a înregistrat la I.C.P.P. Câmpina o inovaţie intitulată "Recuperarea căldurii la staţia de dezbenzinare Boldeşti", primind certificat de inovator, iar ulterior, împreună cu pârâtul R.N. au depus la O.S.I.M. cerere de brevet de invenţie. În urma parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1991 celor doi pârâţi li s-a eliberat certificat de inventator pentru invenţia cu titlul "Procedeu şi instalaţii pentru degazolinarea gazelor bogate".
Împotriva sentinţei tribunalului, reclamantul a declarat apel prin care a invocat faptul că instanţa, reţinând prioritatea de înregistrare a invenţiei pârâţilor nu a examinat realitatea şi legalitatea depozitului reglementar pe care l-au constituit, respectiv a documentelor prevăzute de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 64/1991, din care rezultă că pretinsa invenţie a pârâţilor se întemeiază pe metoda descoperită şi aplicată de reclamant încă din anul 1982.
Apelul nu este fondat.
Tribunalul a reţinut corect prioritatea de înregistrare a invenţiei pârâţilor, soluţie care se fundamentează pe realitatea şi legalitatea depozitului reglementar constituit, iar invenţia pârâţilor nu se fundamentează pe metodele descoperite de reclamant, aşa cum susţine acesta.
Astfel, în rezolvarea demersului judiciar promovat de apelant, tribunalul a dispus administrarea probei cu înscrisuri şi două expertize tehnice de specialitate, care concluzionează că cele două instalaţii realizate de părţile în litigiu cuprind soluţii tehnice total diferite, că pot lucra independent sau în paralel şi nu se influenţează reciproc, în sensul înrăutăţirii parametrilor funcţionali.
Faptul că apelantul, prin funcţia sa de şef de secţie, a urmărit realizarea instalaţiei de recuperare a căldurii distilantului, nu-i dă dreptul de a deveni coautor la soluţia brevetată de intimaţi, neavând nici o contribuţie, decât pe cea de executant. S-a demonstrat că instalaţiile realizate de apelant şi intimaţi cuprind soluţii tehnologice total diferite.
Pe de altă parte, potrivit art. 4 din Legea nr. 64/1991, dacă mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie, independent una de alta, dreptul la brevet aparţine aceleia care a depus cea dintâi cerere de brevet la O.S.I.M., iar dacă o prioritate a fost recunoscută, dreptul de brevet aparţine persoanei a cărei cerere de brevet are cea mai veche dată de prioritate, sub condiţia ca cererea să nu fi fost respinsă, retrasă sau abandonată.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Schimbarea obiectului cererii de către instanţă in cazul unei cereri de reprimire în avocatură

Secţia de contencios administrativ a C.S.J.
Decizie nr. 2537 din 25/09/2000
Dacă instanţa schimbă cadrul procesual al procesului pentru a se pronunţa asupra a ceea ce nu s-a cerut şi a omite a se pronunţa asupra a ceea ce s-a cerut, hotărârea pronunţată, este nelegală.
Reclamantul a cerut anularea Hotărârii Consiliului Baroului Bihor din 22 aprilie, precum şi a deciziei nr. 4606 din 11 septembrie 1999 a Uniunii Avocaţilor din România, cu consecinţa înscrierii sale în tabelul avocaţilor Baroului Bihor şi a acordării dreptului de a exercita profesia de avocat.
Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa civilă nr. 9/CA/2000, a admis acţiunea, şi pârâţii "au fost obligaţi să soluţioneze cererea reclamantului în avocatură cu scutire de examen, cu respectarea competenţelor legale ce revin organelor de conducere în această materie".
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că în speţă "reclamantul a solicitat reprimirea în avocatură fără examen situaţie în care pârâţii erau obligaţi să soluţioneze cererea cu respectarea competenţelor legale" şi că "hotărârile atacate au fost date cu încălcarea procedurii şi a normelor de competenţă materială" reglementate de Legea nr. 51/1995.
Pârâţii au declarat recurs pentru motivul că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut şi ceea ce nu s-a cerut, întrucât obiectul cererii formulate privea "reprimirea" în avocatură şi nu "primirea" cu scutire de examen aşa cum a reţinut instanţa de fond.
Recursurile sunt fondate.
Acţiunea formulată de reclamantul intimat are ca obiect aşa cum rezultă chiar din petitul acesteia "desfiinţarea hotărârii Consiliului Baroului din 22.04.1999 şi a deciziei nr. 4606 din 11.09.1999 a Uniunii Avocaţilor din România prin care s-a respins cererea de înscriere în avocatură şi încuviinţarea înscrierii în tabloul avocaţilor Baroului Bihor şi exercitarea profesiunii de avocat".
Deşi acţiunea astfel formulată nu a fost nici modificată şi nici completată, instanţa de fond prin sentinţa pronunţată respectiv prin considerentele acesteia, a schimbat cadrul procesual, în sensul că a considerat cererea reclamantului de reprimire în avocatură, ca fiind o cerere de primire în profesie cu scutire de examen.
Or, nici din motivele acţiunii şi nici din susţinerile orale ale reclamantului, nu rezultă că acesta ar fi solicitat acest lucru. Singura menţiune pe care o face reclamantul se referă doar la împrejurarea că infracţiunea de delapidare, infracţiune pentru care a suferit o condamnare penală, a fost dezincriminată situaţie în care infracţiunile de fals şi uz de fals pentru care de asemenea a fost condamnat, nu mai prezintă relevanţă.
Tot astfel, fără ca reclamantul să invoce nici în scris şi nici oral necompetenţa materială sau nerespectarea procedurilor legale privind avizul nefavorabil, instanţa de fond, motivează întreaga sentinţă în sensul încălcării "procedurii şi a normelor de competenţă materială" prevăzute de Legea nr. 51/1995.
Şi sub acest aspect instanţa de fond a procedat în mod greşit, deoarece în situaţia în care din oficiu ar fi sesizat nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la competenţa materială a organelor care au emis actele administrative atacate, aceste aspecte trebuiau puse în discuţie părţilor pentru a-şi putea formula apărări.
Schimbând în acest fel cadrul procedural instanţa a pronunţat o hotărâre prin care a acordat ceea ce nu s-a cerut în sensul că "a obligat pe pârâţi să soluţioneze cererea reclamantului de reprimire în avocatură cu scutire de examen, cu respectarea competenţelor legale, ce revin organelor lor de conducere în această materie".
Faţă de cele mai sus reţinute şi în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 6, 9, 11 Cod procedură civilă şi art. 313 Cod procedură civilă, recursurile urmează a fi admise, sentinţa casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleaşi instanţe.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Cerere de primire în profesie fără examen a avocatului

Secţia de contencios administrativ a C.S.J.
Decizie nr. 743 din 25/02/2003
Prin acţiunea înregistrată la 19 februarie 2002 reclamanta C.O. a chemat în judecată Uniunea Avocaţilor din România, solicitând anularea deciziei nr. 8758 din 15 februarie 2001 emisă de Consiliul Uniunii prin care i-a fost respinsă cererea de a fi primită în profesia de avocat cu scutire de examen şi să fie obligată pârâta să emită actul corespunzător.
În motivarea cererii reclamanta arată că, deşi îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege, pârâta i-a respins nemotivat acţiunea.
Ulterior reclamanta a mai chemat în judecată pentru a-i fi opozabilă hotărârea şi Baroul de Avocaţi Maramureş.
Curtea de Apel Cluj - Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 315 din 10.07.2002 a admis cererea a dispus anularea actului administrativ contestat şi a obligat pârâta să emită o decizie de primire în profesia de avocat a reclamantei, cu scutire de examen.
Împotriva acestei soluţii au declarat recurs pârâţii Baroul Maramureş şi Uniunea Avocaţilor din România, criticând-o pentru nelegalitate.
În recursul său Baroul Maramureş susţine că nu ar fi avut calitate procesuală pasivă, decât în situaţia care ulterior unei sentinţe de obligare a Uniunii Avocaţilor din România la acordarea scutirii de examen şi a emiterii unei decizii în acest sens, ar fi refuzat înscrierea petentei în tabloul avocaţilor.
Uniunea Avocaţilor din România, în recursul său, arată că, potrivit legii primirea în avocatură cu scutire de examen, nu este obligatoriu, ea reprezentând numai o oportunitate pe care o verifică fiecare barou.
Ambele recursuri sunt nefondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 2 lit. "b" din Legea nr. 51/1995, poate fi primit la cerere în profesie cu scutire de examen cel care anterior sau la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcţii de jurisconsult cel puţin 10 ani.
În speţă intimata reclamanta C.O. a dovedit cu acte că a funcţionat ca jurisconsult mai mult de 10 ani, neaflându-se în nici o situaţie de incompatibilitate prevăzută de art. 14 al legii.
Aşa fiind, hotărârea instanţei de fond prin care i-a fost admisă cererea de primire în avocatură fără examen este legală şi va fi menţinută ca atare.
Referitor la susţinerea recursului Baroului Maramureş privind lipsa calităţii procesuale pasive, aceasta nu poate fi reţinută, faţă de faptul că el a emis avizul negativ ce a determinat respingerea cererii reclamantei.
În consecinţă, cele două recursuri se vor respinge ca nefondate.

Având în vedere motivele expuse mai sus, curtea:
Respinge recursurile declarate de Uniunea Avocaţilor din România şi Baroul Maramureş împotriva sentinţei civile nr. 315 din 10 iulie 2002 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondate.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Care este procedura de urmat in cazul nerespectarii obligaţiei de a rezolva cererile ce i-au fost adresate unei autoritati administrative

Secţia civilă a Curţii de apel Iasi
Decizie nr. 670/R din 29/11/2004
Prin sentinţa din 12 ianuarie 2004, Tribunalul Vaslui a respins acţiunea introdusă de reclamant în contradictor cu pârâtul Primarul Municipiului Bârlad, prin care acesta solicita anularea autorizaţiei de construire eliberate, pe motiv că acesta nu avea un drept de proprietate asupra terenului deţinut de unitatea şcolară beneficiară a lucrării nefăcând dovada existenţei unui interes actual şi a vreunei vătămări.
Împotriva acestei sentinţe a introdus recurs reclamantul, care critică hotărârea primei instanţe pe motiv că nu au fost clarificate aspectele evocate prin acţiune, că nu s-a verificat legalitatea actului administrativ contestat, că nu s-a ignorat faptul că i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului şi că are interes în a obţine desfiinţarea construcţiilor edificate cu încălcarea legii.
Recursul se vădeşte a fi fondat dacă se are în vedere că reclamantul a obţinut, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, constatarea nulităţii acceptării ofertei de donaţie pentru terenul în suprafaţă de 130 m2 situat în municipiul Bârlad şi că acest fapt îl îndreptăţeşte pe reclamant să solicite măsuri reparatorii, în procedura Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu poate fi considerată încheiată, iar problema societăţii nu poate fi socotită ca definitiv rezolvată, din punct de vedere al cerinţelor impuse de art. 1 din Legea nr. 29/1990, nu există temei pentru a se reţine că reclamantul nu are un interes actual şi că nu îşi dovedeşte dreptul pretins vătămat prin actul administrativ a cărui anulare o solicită, din moment ce dovedeşte că are vocaţia legală de a obţine măsuri reparatorii în natură pentru imobilul preluat de către stat în condiţiile art. 2 lit. c din Legea nr. 10/2001.
Nu era de competenţa instanţei de contencios administrativ să verifice dacă dispoziţia emisă de primar este legală şi temeinică, ea trebuind să se rezume doar la a constata că, potrivit legii nr. 10/2001, cel în cauză are vocaţia de a obţine măsuri reparatorii şi că, în limita legii, poate solicita controlul oricăror acte administrative care ar duce, în orice fel, atingere dreptului său.
Dreptul la măsuri reparatorii fiind actual, în mod greşit s-a negat reclamantului dreptul de a cere controlul legalităţii actului administrativ materializat în autorizaţia de construire emisă de pârât, motiv pentru care recursul va fi admis, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Inadmisibilitatea formularii de cereri noi în apel

Secţia civilă a Curţii de apel Galati
Decizie nr. 484/R din 20/06/1997
Potrivit art. 294 Cod procedură civilă, în apel nu se pot face cereri noi.
La instanţa de fond pârâtul, în proces de divorţ, nu a formulat cererea reconvenţională prin care să solicite atribuirea beneficiului contractului de închiriere, fost domiciliul comun al soţilor, - iar în concluziile orale a fost de acord cu acţiunea reclamantei.
Pârâtul a solicitat beneficiul contractului de închiriere în totalitate sau parţial pentru prima dată în apel, ceea ce este inadmisibil.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Asigurarea dovezilor. Neprejudecarea fondului

Secţia civilă a Curţii supreme de Justiţie
Decizie nr. 1937 din 04/04/2001
Potrivit art. 236 alin. 3, teza a-II-a, din Codul de procedură civilă, cererile privind asigurarea dovezilor se soluţionează prin încheiere dată în camera de consiliu. De asemenea, instanţa sesizată cu cererea de efectuare a unor probe trebuie să se ferească să prejudece fondul, respectiv să statueze asupra unor drepturi ce nu pot fi lămurite decât cu prilejul judecăţii acţiunii principale.
Prin sentinţa civilă nr. 1098 din 30 septembrie 1999, Tribunalul Bucureşti, Secţia a-III-a civilă, a admis cererea formulată în temeiul dispoziţiilor art. 235-236 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă şi a omologat raportul de expertiză tehnică imobiliară prin care s-a stabilit valoarea actuală a lucrărilor de îmbunătăţire şi amenajare efectuate de reclamantă la subsolul şi parterul imobilului proprietatea pârâtei, precum şi a lucrărilor de construire a unui spaţiu comercial la parterul aceluiaşi imobil.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a-III-a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Recursul pârâtei este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 235 din Codul de procedură civilă, oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri, va putea cere administrarea acestor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat în viitor.
De asemenea, potrivit art. 236 alin. 3 teza a-II-a, în cazul unei asemenea cereri, instanţa va hotărî prin încheiere dată în camera de consiliu.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 121 alin. 1 din Codul de procedură civilă, conform cărora şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile când legea dispune altfel, rezultă că, în speţă, principiul publicităţii cunoaşte o excepţie îngăduită de însăşi reglementarea specială în materia asigurării dovezilor.
Cum, atât în primă instanţă, cât şi în apel, judecata s-a desfăşurat în şedinţă publică, iar nu în camera de consiliu, hotărârile pronunţate în cauză sunt lovite de nulitate.
Cu prilejul rejudecării, instanţa de fond va avea în vedere că asigurarea dovezilor nu este decât un mijloc procedural pentru constatarea şi conservarea grabnică a unor dovezi care ar putea dispărea sau deveni greu de administrat într-un viitor litigiu. Ca atare, instanţa investită cu o atare cerere se pronunţă cu privire la admiterea probei (în speţă, expertiza), iar după efectuarea acesteia, va constata efectuată proba prin încheiere dată în camera de consiliu.
Este, aşadar, greşit procedeul instanţei de fond de a "omologa" raportul de expertiză, deoarece omologarea înseamnă "însuşire", pe care instanţa nu o poate înfăptui decât atunci când judecă fondul pricinii.
De aceea, instanţa sesizată cu cererea de efectuare a unor probe trebuie să se ferească să prejudece fondul, respectiv să statueze asupra unor drepturi ce nu pot fi lămurite decât cu prilejul judecăţii acţiunii principale.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Competenta in cererile de ordonanţă preşedinţială

Secţia comercială a Curţii de apel Timisoara
Decizie nr. 446/A din 26/05/1999
Reclamantul a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 198/17.03.1999 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, prin care şi-a declinat competenţa materială în favoarea Judecătoriei Reşiţa, obiectul cauzei constând în obligarea Inspectoratului Judeţean de Poliţie Caraş-Severin de a elibera un permis de conducere.
Curtea de Apel a menţinut soluţia primei instanţe, prin respingerea apelului promovat de reclamant, reţinând că eliberarea permisului solicitat este subsecventă constatării ilegalităţii măsurii de sancţionare contravenţională, conform art. 34 din Legea nr. 32/1968, instanţa competentă să exercite controlul jurisdicţional asupra actelor de sancţionare contravenţională este judecătoria, în cadrul soluţionării plângerii împotriva procesului verbal de contravenţie. Făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 581 alin. 2 Cod procedură civilă, potrivit căruia cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului, corect a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Reşiţa.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Revocarea măsurii arestării preventive. Dreptul inculpatului de a ataca separat cu recurs soluţia de respingerea cererii

Secţia penală a Curţii de apel Brasov
Decizie nr. 235/R din 24/09/1996
Prin încheierea din 5 septembrie 1996 pronunţată de Tribunalul Braşov, în dosarul penal nr. 3234/1996, s-a respins cererea de revocarea măsurii arestării preventive formulată de inculpatul M.N., reţinându-se că nu s-au modificat condiţiile avute în vedere când s-a luat măsura arestării.
În recursul său inculpatul M.N. a învederat că, în realitate, sunt îndeplinite toate condiţiile pentru a se dispune revocarea arestării.
Recursul este inadmisibil pentru următoarele motive:
Aşa cum se prevede în art. 3851 alin. 2 din Codul de procedură penală încheiere pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Rezultă, aşadar, că încheierile date într-o cauză, de regulă, se atacă cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia şi că numai acolo unde este prevăzut de lege în mod expres pot fi atacate separat cu recurs.
Conform prevederilor art. 141 Cod procedură penală pot fi atacate separat cu recurs, de procuror sau de inculpat, încheierile date în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive.
Din acest text de lege, rezultă clar că nu se poate declara recurs împotriva încheierilor prin care au fost respinse cereri prin care se solicită revocarea arestării preventive.
Este adevărat, aşa cum s-a susţinut în motivarea recursului că, potrivit art. 128 din Constituţia României, toate hotărârile pronunţate de instanţă sunt supuse căilor de atac, dar numai în condiţiile legii. Ca urmare, această prevedere se raportează la art. 141 Cod procedură penală, despre care s-a făcut menţiunea mai sus, care este de strictă interpretare.
În consecinţă, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b din Codul de procedură penală să se respingă ca inadmisibil recursul inculpatului M.N.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive. Admisibilitatea căii de atac

Secţia penală a Curţii de apel Brasov
Decizie nr. 63/R din 02/02/2000
Prin încheierea de şedinţă s-a dispus respingerea cererilor de revocare a măsurii arestării preventive formulate de inculpaţi.
Împotriva hotărârii au declarat recurs cei doi inculpaţi, solicitând casarea hotărârii instanţei de fond, iar în cadrul rejudecării să se dispună admiterea cererii de revocare a măsurii arestării preventive.
Recursurile astfel formulate sunt inadmisibile.
Astfel prevederile art. 141 cod procedură penală stabilesc că "încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, termenul de recurs fiind de 3 zile".
Potrivit prevederilor art. 3851 alin. 2 Cod procedură penală, încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Ca atare, regula o constituie atacarea încheierilor numai o dată cu fondul, excepţiile de la această regulă fiind prevăzută expres de lege.
O astfel de excepţie o constituie prevederile art. 141 cod procedură penală care stabilesc că "încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs", termenul de recurs fiind de 3 zile.
În consecinţă, în lipsa unei reglementări exprese care să permită exercitarea separată a căii de atac a recursului împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de revocare a măsurii preventive, instanţa va constata că recursurile formulate de către inculpaţi sunt inadmisibile.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Condiţiile revocarii arestarii preventive. Inadmisibilitatea forularii recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de revocare

Secţia penală a Curţii de apel Galati
Decizie nr. 313/R din 01/06/1996
Recursul inculpatei I.G. împotriva încheierii prin care i s-a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive este inadmisibil.
Conform prevederilor art. 361 alin. 2 Cod procedură penală încheierile pronunţate în baza art. 141 alin. 1 Cod procedură penală pot fi atacate cu recurs chiar şi înainte de judecarea fondului.
Dar, art. 141 alin. 1 Cod procedură penală se referă la încheierile pronunţate de prima instanţă, prin care se dispune luarea, revocarea înlocuirea sau încetarea măsurii preventive, iar în art. 361 alin. 1 Cod procedură penală se prevede că încheierile, cu excepţia celor prevăzute expres de lege (cum sunt cele prevăzute de art. 141 alin. 1 Cod procedură penală) pot fi atacate cu recurs numai odată cu fondul.
Deci, încheierea prin care s-a respins o cerere de revocare a măsurii arestării preventive nu poate fi atacată cu recurs decât odată cu fondul pricinii.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Incetare de drept a măsurii preventive

Secţia penală a Curţii supreme de Justiţie
Decizie nr. 2190 din 08/10/1996
Prin încheierea de şedinţă din 13 iunie 1996 dată în dosarul nr. 7745/1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost respinsă cererea de a se constata încetarea de drept a măsurii arestării preventive.
Recursul declarat de inculpat a fost admis prin decizia nr. 371 din 17 iulie 1996 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, Secţia I-a penală, şi s-a dispus revocarea arestării preventive.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Cererea prin care inculpatul solicită instanţei să constate existenţa unei cauze de încetare de drept a arestării preventive are caracterul unei cereri de revocare a arestării şi punere în libertate.
Încheierea prin care se rezolvă o asemenea cerere nu este susceptibilă de recurs, deoarece potrivit art. 141 din Codul de procedură penală se poate ataca cu recurs numai încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive.
În consecinţă, recursul împotriva încheierii prin care se respinge cererea de revocare a arestării preventive este inadmisibil, soluţia de admitere a recursului inculpatului arestat şi dispoziţia de punere în libertate fiind greşite.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Aplicarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 29/1990, referitoare la soluţionarea cererii de suspendare a actului administrativ

Secţiile unite ale Curţii supreme de Justiţie
Decizie nr. 4 din 27/09/1999
Sub preşedinţia vicepreşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, referitoare la soluţionarea cererii de suspendare a actului administrativ.
Ministerul Public a fost reprezentat de Ion Ionescu, prim-adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Reprezentantul Ministerului Public a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să se decidă în sensul că hotărârea prin care se soluţionează cererea de suspendare a actului administrativ poate fi atacată cu recurs numai dacă este formulată separat de cererea principală privind anularea acelui act.

SECŢIILE UNITE,


deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat cererea de suspendare a actului administrativ, reglementată prin dispoziţiile art. 9 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990.
Astfel, unele instanţe au considerat că hotărârea prin care se soluţionează, potrivit art. 9 din Legea nr. 29/1990, cererea de suspendare a actului administrativ atacat în justiţie (conform art. 1 din lege) nu poate fi atacată (separat) cu recurs decât o dată cu hotărârea dată asupra fondului procesului.
Instanţele şi-au fundamentat soluţia pe dispoziţiile art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul...", precum şi pe prevederile art. 316 din acelaşi cod, conform cărora "dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse" în capitolul referitor la calea de atac a recursului.
Alte instanţe au statuat că, în cazul în care cererea de suspendare a actului administrativ a fost formulată distinct de acţiunea prin care a fost atacat actul, hotărârea pronunţată poate fi atacată cu recurs.
Se constată aşadar că aceeaşi chestiune de drept a primit soluţii diferite în raport cu împrejurarea dacă cererea de suspendare a actului administrativ a fost formulată o dată cu acţiunea prin care a fost atacat în justiţie actul administrativ sau a fost introdusă separat de aceasta, ceea ce este inadmisibil în drept.
Pentru motivele care se vor arăta în continuare instanţa supremă consideră că în ambele situaţii hotărârea dată asupra cererii de suspendare a actului administrativ atacat în justiţie, potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990, poate fi atacată cu recurs conform art. 299 din Codul de procedură civilă.
Ca o chestiune prealabilă este de remarcat că în materia contenciosului administrativ, potrivit art. 14 din Legea nr. 29/1990, hotărârea instanţei, prin care a fost soluţionată o astfel de acţiune, poate fi atacată numai cu recurs, apelul fiind suprimat.
În problema în discuţie este de reţinut, în primul rând, că încheierea prin care a fost soluţionată cererea de suspendare a actului administrativ, atunci când aceasta a fost formulată în cadrul procesului în care se judecă acţiunea prin care a fost atacat în justiţie, nu este o încheiere premergătoare în sensul dispoziţiilor art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Încheierile premergătoare sunt cele luate în cursul judecăţii, care pregătesc într-un fel sau altul hotărârea ce urmează să se dea în cauză (art. 255 alin. 2 din Codul de procedură civilă), cum ar fi cele prin care se admit ori se resping anumite probe, se acordă un termen etc.
Or, încheierea prin care a fost soluţionată cererea de suspendare a actului administrativ nu are caracterul unei încheieri premergătoare, pentru că o astfel de cerere apare ca un capăt de cerere distinct de cadrul procesului în care a fost atacat în substanţa sa actul administrativ; nu o astfel de încheiere pregăteşte hotărârea ce urmează să se dea în cauză în legătură cu statuarea asupra legalităţii actului administrativ.
De aceea o atare hotărâre, ca orice hotărâre dată într-o cauză, poate fi atacată cu recurs potrivit art. 299 din Codul de procedură civilă, indiferent dacă a fost pronunţată în procesul în care se soluţionează ori s-a soluţionat acţiunea prin care, potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990, a fost atacat actul administrativ sau a fost dată într-o cauză distinctă de cea în care se examinează legalitatea actului administrativ, pe baza unei cereri formulate separat de aceasta.
Sub acest aspect nu are nici o relevanţă juridică împrejurarea dacă cererea prin care s-a solicitat suspendarea actului administrativ a fost formulată în cadrul procesului în care a fost atacat actul administrativ ori a fost introdusă separat, distinct de acest proces.
Faţă de conţinutul art. 9 din Legea nr. 29/1990, potrivit căruia "...pentru a se preveni producerea unei pagube iminente" instanţa poate dispune, la cerere, "suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii", se constată că hotărârea dată priveşte o situaţie specială învederată de prevenirea unui prejudiciu pentru una dintre părţi.
Prin urmare, în astfel de situaţii instanţa pronunţă hotărâri provizorii al căror efect este vremelnic, durând în timp atât cât este necesar. Hotărârea poate fi modificată ori revocată în cursul procesului, iar la sfârşitul procesului, în raport cu hotărârea dată în cauză, măsura dispusă prin hotărârea provizorie poate fi menţinută, modificată sau desfiinţată.
Hotărârile provizorii însă, fiind independente de fondul procesului, sunt susceptibile de a fi atacate pe căile legale de atac, separat şi înainte de hotărârea finală.

Faţă de cele arătate, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că este susceptibilă de a fi atacată cu recurs atât hotărârea prin care se soluţionează cererea de suspendare a executării actului administrativ, formulată în cadrul acţiunii principale, cât şi hotărârea prin care o atare cerere este soluţionată separat.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursul în interesul legii, în sensul următor:
În aplicarea dispoziţiilor art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 stabileşte că este susceptibilă de a fi atacată cu recurs atât hotărârea prin care se soluţionează cererea de suspendare a executării actului administrativ, formulată în cadrul acţiunii principale, având ca obiect anularea acelui act, cât şi hotărârea prin care o atare cerere este soluţionată separat.
Pronunţată în şedinţă publică la data de 27 septembrie 1999.

Vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie,Paul Florea

Prim-magistrat-asistent,Ioan Răileanu

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete: ,

Inadmisibilitatea formulării unei cereri noi în apel

Secţia civilă a Curţii de apel Cluj
Decizie nr. 337 din 02/03/1999
În raport de dispoziţiile art. 294 Codul de procedură civilă, în apel nu se pot formula cereri noi, încât apelul bazat pe o asemenea cerere nu poate fi admis.
Prin sentinţa civilă nr. 4881 din 6 mai 1998 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a respins plângerea formulată de reclamantul S.C. împotriva Hotărârii nr. 470 din 16 decembrie 1997 a Comisiei Judeţului Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.
S-a reţinut că imobilul înscris în C.F. 862 nr. topografic 643 din Cluj-Napoca, Piaţa Ştefan cel Mare nr. 19 a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, de la proprietarii de C.F., antecesorii petentului. Prin hotărârea atacată, petentului i s-au stabilit despăgubiri, întrucât acesta nu se găseşte în situaţiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 112/1995.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel petentul, solicitând admiterea ei şi schimbarea sentinţei. Apoi, admiterea plângerii, anularea hotărârii comisiei cu consecinţa restituirii în natură a imobilului naţionalizat, motivând că acesta a fost preluat de stat fără titlu.
Prin decizia secţiei civile nr. 1515 din 28 septembrie 1998, tribunalul a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs petentul, solicitând casarea şi judecând din nou, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii, arătând în motivare că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi i-a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic de control judecătoresc al hotărârii Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prevăzut de alin. 1 al art. 18 al Legii nr. 112/1995.
Curtea de apel a respins recursul, reţinând următoarele:
Reclamantul a solicitat primei instanţe anularea hotărârii Comisiei Judeţului Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care acestuia i s-au stabilit despăgubiri în baza acelei legi şi să se dispună restituirea în natură a imobilului, ca variantă de măsură reparatorie, prevăzută de actul normativ de mai sus.
În apel, reclamantul a solicitat restituirea imobilului, întrucât acesta nu a fost preluat cu titlu, deci nu îi este aplicabilă Legea nr. 112/1995, încât tribunalul, având în vedere motivele cu care a fost învestită, corect a constatat că apelul cuprinde o cerere nouă, ce nu poate fi formulată, pentru prima dată, în faţa instanţei de apel.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Posibilitatea intimatului de a solicita contravaloarea daunei produse după data pronunţării hotărârii primei instanţe

Secţia civilă a Curţii de apel Iasi
Decizie nr. 684 din 05/06/1998
Recursul reclamantului pârât care, nedeclarând apel, a solicitat în cadrul judecării apelului promovat de pârâtul reclamant, majorarea valorică, ca efect al inflaţiei, a sultei, a fost respins ca fiind exercitat "omisso medio", cu păşirea unui grad de jurisdicţie şi potrivit art. 377 Cod proc. civ., decizia instanţei de apel a devenit irevocabilă.
Instanţa de recurs a reţinut că cererea privitoare la acordarea sultei calculată potrivit coeficientului de inflaţie nu putea fi primită în apel, deoarece potrivit art. 294 Cod proc. civ., nu se poate schimba în apel calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula cereri noi. Această cerere fiind, în sensul articolului citat, o cerere nouă, nu putea fi formulată în apel.

Publicat de Echipa Rpj la sâmbătă, noiembrie 21, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

vineri, 20 noiembrie 2009

UE are presedinte si ministru de externe


Sefii de stat sau de guvern ai UE au luat act cu deosebită satisfacŃie de faptul că noul Tratat de la Lisabona va intra în vigoare la 1 decembrie 2009. Acest tratat va pune bazele unei Uniuni Europene mai democratice, mai eficiente si mai transparente, permiŃând astfel Uniunii să abordeze într-un mod mai adecvat provocărilor viitoare.

Tratatul de la Lisabona îi va oferi Uniunii un presedinte permanent al Consiliului European si un Înalt Reprezentant pentru afaceri externe si politica de securitate care vor favoriza continuitatea si vor consolida rolul Uniunii pe scena internaŃională.

În cadrul reuniunii informale desfăsurate astăzi la Bruxelles, sefii de stat sau de guvern au ajuns la un acord politic cu privire la următoarele numiri:

– Presedintele Consiliului European Dl Herman VAN ROMPUY va fi presedintele Consiliului European.

Acesta va fi ales de Consiliul European, pentru o un mandat de doi ani, care poate fi reînnoit o singură dată.

– Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate Dna Catherine ASHTON va fi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate.

Aceasta va fi numită de Consiliul European, cu acordul presedintelui Comisiei.

Presedintele Comisiei, Înaltul Reprezentant si ceilalŃi membri ai Comisiei sunt supusi, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European.

– Secretarul General al Consiliului Dl Pierre de BOISSIEU va fi Secretarul General al Consiliului.
Acesta va fi numit de Consiliu.

Deciziile formale privind aceste numiri vor fi luate după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009.

Sursa: Council of the European Union

Publicat de Echipa Rpj la vineri, noiembrie 20, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Libertatea de exprimare a magistratilor. Limite si vulnerabilitati-conferinta


Revista Forumul Judecătorilor, Societatea de Studii Juridice, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române şi Editura Universitară, cu sprijinul Institutului Naţional al Magistraturii organizeaza luni, 30 noiembrie 2009 (15:00) conferinta Libertatea de exprimare a magistraţilor. Limite şi vulnerabilităţi.

Dezbaterea îşi propune realizarea unui schimb de opinii atât din perspectiva teoreticienilor, cât şi practicienilor (judecători, procurori şi avocaţi), pornind de la aspecte cheie evidenţiate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în dreptul intern.

Autorităţile naţionale trebuie să asigure un just echilibru între nevoia de a proteja dreptul la libera exprimare, pe de o parte, şi nevoia de a proteja autoritatea puterii judecătoreşti şi drepturile altor persoane, pe de altă parte.

Riscul de a conduce la pierderea respectului pentru tribunale şi a încrederii necesare in activitatea acestora, la producerea unor consecinţe nefaste în privinţa recunoaşterii instanţelor ca unice organe calificate spre a decide în privinţa soluţionării proceselor, justifică restrângerea libertăţii de exprimare.

Totuşi, presa are îndatorirea de a informa opinia publică asupra tuturor problemelor de interes general, iar printre acestea se află, fără nicio îndoială, şi cele care privesc funcţionarea justiţiei, instituţie esenţială într-o societate democratică.

Atitudinea magistraţilor, chiar în afara instanţei, şi mai ales atunci când se servesc de calitatea lor de magistraţi, poate să constituie o preocupare legitimă a presei şi să contribuie la dezbaterea asupra funcţionării justiţiei şi a moralităţii celor care sunt garanţii acesteia

Din punctul de vedere al magistraţilor, obligaţia de rezervă ce le este impusă nu poate suprima libertatea de gândire şi de exprimare, însă interzice, totuşi, orice exprimări critice scandaloase, de natură să submineze încrederea şi respectul pe care funcţia lor ar trebui să le inspire justiţiabililor.

Magistraţii trebuie să-şi exprime opiniile într-o manieră prudentă, măsurat, deoarece obligaţia de imparţialitate de care sunt ţinuţi trebuie să satisfacă exigenţele serviciului public căruia îi asigură funcţionalitatea. Sancţiunile aplicate în cazul abaterii de la aceste principii trebuie să fie însă ponderate, pentru a nu produce un efect descurajant asupra celor care ar dori să participe la dezbaterea publică privind eficacitatea instituţiilor judiciare.

Participarea este gratuită.

Sunt invitaţi să participe judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, judecători, procurori, auditori de justiţie si avocaţi. Deşi evenimentul este realizat din perspectiva profesioniştilor dreptului, prezenţa reprezentanţilor presei este de bun augur pentru o dezbatere obiectivă.

Conferinta se va desfasura in Aula Institutului National al Magistraturii, Bucureşti, bd. Regina Elisabeta nr. 53, sector 5.

Sunteti rugati să confirmaţi participarea la adresele:

conferinta@ssj.ro,

dragosdotcalin@yahoo.co.uk sau

ionutmilitaru_ro@yahoo.com,

până cel târziu duminica 29 noiembrie 2009, orele 19:00.

Publicat de Echipa Rpj la vineri, noiembrie 20, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

marți, 17 noiembrie 2009

Speta - sondaj. Final. Prezentarea opiniei administratorilor blogului.

Referitor la sondajul propus de Echipa Rpj  privind retinerea uneia dintre cele doua infractiuni, respectiv furt ori inselaciune, in cazul situatiei in care un consumator casnic, persoana fizica, exercita manopere frauduloase asupra contorului ce masoara kilowatti de energie electrica consumati in fiecare luna de respectivul cetatean, prin care se inregistreaza un consum mai mic de energie electrica decat cel real, fata de rezultatele sondajului, din care rezulta ca majoritatea covarsitoare, a celor care au purces la acest demers (multumiri calde pentru aceasta participare - n.n.) au incadrat juridic fapta in sine in infractiunea de furt in forma simpla, in modalitatea normativa prev. de art. 208 alin. (2) C.pen., vom face unele precizari doctrinare retinute din literatura de specialitate, urmand ca mai apoi sa ne exprimam punctul de vedere asupra incadrarii juridice a faptei prezentate din optica noastra, pe care nu incercam nici sa-l impunem, dar nici sa-l retinem cu titlu de adevar absolut. Pana la o interventie legislativa in acest sens ori a instantei supreme prin intermediul unui recurs in interesul legii, se constata ca in aceasta imprejurare exista eterogenitate de pareri.

Sub primul aspect, retinem ca doctrina (nu avem cunostinte vaste in ceea ce priveste jurisprudenta – n.n.) nu este unitara in ceea ce priveste calificarea faptelor de aceasta natura.

1. Astfel, intr-o opinie din literatura de specialitate (S. Corlateanu, C. Iuga, Furtul de energie electrica, in Revista de Drept Penal nr. 3/2005, pag. 65), s-a retinut ca aceasta infractiune nu poate fi decat de furt, prev. de art. 208 alin. (2) C.pen., intrucat actele de inducere in eroare nu sunt exercitate asupra unei persoane, in acceptiunea textului art. 215 alin. (1) C.pen., care sa intruneasca elementele caracteristice ale infractiunii de inselaciune, ci asupra unor instrumente de masurare a energiei electrice consumate, respectiv asupra contorului electric, ci numai in mod indirect asupra societatii de distributie a energiei electrice. Asa fiind, s-a precizat in cadrul aceleiasi opinii, ca ruperea sigiilor sau exercitarea oricaror alte manopere frauduloase asupra instalatiilor si aparatelor de contorizare a energiei consumate, reprezinta mijloace prin care faptuitorul sustrage aceasta energie, iar aceste ultime acte constituie elementul material al infractiunii prev. de art. 62 alin. (2) sau (4) din Legea energiei nr. 318/2003. Din aceasta imprejurare, s-a mentionat ca in cazul in care faptuitorul va reusi sa sustraga energie electrica, prin exercitarea uneia dintre manoperele frauduloase retinute in legea speciala, va exista un concurs de infractiuni intre infractiunea de furt in forma simpla, prev. de art. 208 alin. (1) C.pen. si cea prevazuta si sanctionata in legea energiei, mai precis cea descrisa la art. 62 alin. (1) din aceasta lege.

S-a argumentat ca incalcarea contractului si a reglementarilor in materie inlatura consimtamantul prezumat al distribuitorului de energie electrica cu privire la furnizarea acestei energii, iar manoperele frauduloase exercitate asupra instalatiilor de masurare prezinta caracterul unor acte de executare in acceptiunea textului art. 208 alin. (1) C.pen., si nu acte de inducere in eroare a furnizorului de energie electrica.

Ca si exemplu comparativ edificator in sustinerea acestui punct de vedere, se mentioneaza cazul distruitorului automat de bancnote, unde nu se poate retine savarsirea infractiunii de inselaciune, prev. de art. 215 C.pen., pentru ca manoperele nu se exercita asupra unei persoane, ci asupra unui automat, mai exact asupra unui “calculator”, iar acest instrument nu este decat o masinarie utilizata in defavaoarea proprietarului sau in vederea producerii unui prejudiciu.

2. Cealalta opinie exprimata in doctrina (F. Filimon, Efectuarea in mod ilegal a convorbirilor telefonice din reteaua telefoniei fixe. Incadrare juridica, in Dreptul nr. 4/2003, pag. 149), contrara primeia, mentioneaza ca in privinta laturii obiective lipseste acea cerinta esentiala ce caracterizeaza infractiunea de furt de alte infractiuni indreptate impotriva patrimoniului, respectiv lipsa consimtamantului la luarea bunului, avand in vedere ca nu se poate sustine ca faptuitorul sustrage energie electrica fara a avea consimtamantul societatii de distributie a energiei electrice, din moment ce intre parti se incheie un contract avand ca obiect tocmai aceasta furnizare de energie electrica, iar alimentarea se efectueaza prin reteaua pe care este instalat contoarul electric. In acest fel, se argumenteaza ca prin aceasta modalitate de ajunge la un consum de energie suplimentar, societatea de distributie a energiei electrice fiind inselata asupra consumului si asupra costului real al energiei consumate.

3. Practica judiciara a marsat spre prima opinie exprimata in aceasta privinta, retinand ca fapta prin care faptuitorul rupe sigiliile instalatiei de contorizare a energiei electrice si efectuarea de alte manopere frauduloase asupra aparatelor de masurare, cu intentia de a ascunde cantitatea reala de energie electrica consumata intr-un anumit timp si de a achita, in consecinta, o suma mai mica de bani, intruneste elementele constitutive ale infractiunii de furt in forma simpla, prev. de art. 208 alin. (2) C.pen.

4. O alta opinie a mai fost exprimata tot in literatura de specialitate (G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciara penala, Vol. III, Ed. Academiei, Bucuresti, 1992, pag. 109), in sensul ca in cazul sustragerii de energie electrica prin ruperea sigiliilor aplicate pe contoarele electrice fapta constituie infractiunea de furt calificat comis prin efractie.

Atunci cand mijlocul folosit pentru savarsirea infractiunii constituie prin el insusi infractiune, se vor aplica regulile de la concursul de infractiuni, intrucat acesta nu se absoarbe in elementul material al infractiunii de inselaciune, ci se va face aplicarea art. 33-34 C.pen. (V. Dobrinoiu, Drept penal, Partea speciala, Vol. I Teorie si practica judiciara, Ed. Lumina Lex, 2000, pag. 339).

Pentru a putea fi considerat bun mobil si a putea constitui obiectul material al infractiunii de furt, energia trebuia sa aiba valoare economica, adica sa fie susceptibila de captare si folosire pentru satisfacerea unei trebuinte a omului (O. Longhin, T. Toader, Drept penal roman, Partea speciala, ed. a IV-a, Casa de editura si presa Sansa, 2001, pag. 257).

Infractiunea de inselaciune se diferentiaza fata de cea de furt prin aceea ca in cazul primeia paguba nu se produce pe nedrept, cum e cazul furtului, ci prin inducerea in eroare a persoanei de catre faptuitor, care urmareste prin aceasta obtinerea unui folos material injust pentru sine sau pentru altul (a se vedea O. Longhin, T. Toader, op. cit., pag. 302).

Infractiunea de inselaciune face parte, sub aspectul specificului sau, din subgrupul infractiunilor patrimoniale care se savarsesc printr-o actiune de amagire, adica printr-o actiune de inducere in eroare prin falsificarea adevarului cu prilejul formarii, modificarii, executarii si stingerii unui raport juridic patrimonial (V. Dongoroz – coordonator, s.a., Explicatiile teoretice ale Codului Penal roman, Vol. III, ed. a 2-a, Ed. All Beck, 2003, pag. 493).

5. Din practica judiciara referitoare la distingerea infractiunii de furt de cea de inselaciune (Trib. Bucuresti, Sectia I penala, Decizia nr. 304/2005, apud. A Stoica, Infractiunile contra patrimoniului. Practica judiciara, Ed. Hamangiu, Bucuresti 2006, pag. 75), s-a retinut ca fapta inculpatului, care i-a solicitat partii vatamate telefonul mobil pentru a efectua un apel scurt, dupa care a fugit cu acesta, intruneste elementele constitutive ale infractiunii de furt calificat, iar nu pe cele ale infractiunii de inselaciune. Sub acest aspect, s-a retinut ca bunul mobil a fost remis ocazional inculpatului, fara a avea ca baza factuala vreun titlu de natura civila, gasindu-se temporar in posesia inculpatului. Simpla manifestare de a si-l insusi ori simplul contact material cu bunul al inculpatului nu ii confera posesia ori detentia acestuia. Persoana vatamata a pierdut temporar contactul material cu bunul, neintelegand sa cedeze prin aceasta niciun element al posesiei, in persoana animus si corpus, operand doar o schimbare temporara a pozitiei bunului. Pentru a intra in posesia bunului, inculpatul a fost nevoit sa fuga, motiv pentru care paguba produsa in patrimoniul partii vatamate nu este consecinta unei induceri in eroare sau amagire din partea inculpatului ori dintr-un act de dispozitie al acesteia, ci din actiunea ilicita a inculpatului de a lua pentru sine lucrul altuia, aflat in mod precar in mana sa.

Trebuie sa retinem ca pentru existenta elementului material al laturii obiective a continutului constitutiv al infractiunii de furt, conditia esentiala consta in inexistenta consimtamantului persoanei vatamate in momentul realizarii elementului material al laturii obiective ( a se vedea, A.St. Tulbure, L. Boureanu, Drept penal roman. Partea speciala, Ed. Risoprint, 2007, pag. 116).

La infractiunea de inselaciune retinem ca obiectul juridic specific al acesteia il reprezinta protejarea relatiilor sociale patrimoniale, ce implica increderea si buna-credinta a persoanelor ce intra intr-un astfel de raport, pe cand in cazul infractiunii de furt, acesta este dat de relatiile sociale referitoare la posesia si detentia asupra bunurilor mobile.

In esenta, infractiunea de inselaciune presupune existenta manoperelor de inducere si mentinere in eroare a persoanei vatamate.

6. In contradictie cu una dintre opiniile exprimate in literatura de specialitate (a se vedea, S. Corlateanu, C. Iuga, op.cit., pag. 65), retinem ca infractiunea de inselaciune nu este o infractiune indreptata impotriva persoanei, ci in contra patrimoniului acesteia, fiind, de altfel, si reglementata ca atare in titlul infractiunilor contra patrimoniului si nu contra persoanei in Codul penal roman, asa incat motivarea cum ca fapta de a sustrage energie electrica prin manopere dolosive nu poate fi decat de furt, prev. de art. 208 alin. (2) C.pen., intrucat actele de inducere in eroare nu sunt exercitate asupra unei persoane, in acceptiunea textului art. 215 alin. (1) C.pen., care sa intruneasca elementele caracteristice ale infractiunii de inselaciune, nu are suport real si nu subzista la o critica mai atenta.

Astfel, elementul material al laturii obiective a continutului constitutiv al infractiunii de inselaciune este dat de inducerea in eroare, care poate fi manifestata printr-una din formele prevazute la alin. (1) al art. 215 din Codul penal, respectiv prin prezentarea ca adevarata a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasa a unei fapte adevarate, creandu-se in consecinta o deformare a realitatii in ochii persoanei vatamate prin mijloace care pot fi extrem de variate. Daca asemenea mijloace frauduloase constituie prin ele insele infractiune, atunci ca exista un concurs de infractiune. Cu titlu de exemplu se poate enumera falsificarea unui inscris si uzitarea de acesta pentru a induce in eroare persoana vatamata.

Urmarea socialmente periculoasa presupusa de infractiunea de inselaciune consta in producerea unei pagube in patrimoniul persoanei vatamate, avand in vedere ca infractiunea de inselaciune este una de rezultat material.  Asa fiind, intre actiunea de inducere in eroare si rezultatul pagubitor trebuie sa existe un raport de cauzalitate.

Pe linia obiectului juridic special al infractiunilor de furt si inselaciune se face net distinctia dintre infractiunile patrimoniale savarsite prin sustragere, in cazul furtului, si cele patrimoniale savarsite prin amagire, in cazul inselaciunii. Diferenta dintre infractiunea de inselaciune si cea de abuz de incredere consta in aceea ca in privinta primeia acordarea increderii este obtinuta prin amagire, iar la ultima este vorba de incalcarea prin abuz a increderii acordate (a se vedea, V. Dongoroz – coordonator, s.a., op.cit., pag. 494).

In concluzie, rationand asupra celor ce preced, prin prisma situatiei de fapt retinute in speta noastra, ne exprimam punctul de vedere ca fapta consumatorului casnic ce, cu ocazia executarii contractului de furnizare a energiei electrice [*], pe baza unei conventii incheiate cu unitatea de profil,  executa manopere frauduloase asupra contorului electric [**], in sensul inregistrarii unui consum mai mic decat cel real, ce este consemnat de catre agentul insarcinat de societatea distribuitoare cu aceasta operatiune (potrivit Legii nr. 318/2003, energia electrica tranzactionata pe piata de energie electrica se masoara prin grupuri de masurare conform codului de masurare elaborat de autoritatea competenta), prezinta si constituie elementele constitutive ale infractiunii de inselaciune si nu ale celei de furt, avand in vedere ca agentul faptuitor, prin actiuni de inducere in eroare exercitate asupra unitatii distribuitoare de energie electrica (in conformitate cu prevederile contractului, consumatorul este obligat sa plateasca contravaloarea energiei electrice consumate, potrivit Legii nr. 318/2003), inregistreaza un castig injust si ilegal in dauna patrimoniului persoanei vatamate, in acceptiunea art. 215 alin. (1) si (3) din Codul penal.

De asemenea, fapta prevazuta si incriminata la art. 208 alin. (2) C.pen., privind sustragerea de energie electrica, vizeaza situatia in care faptuitorul nu are o conventie incheiata cu persoana vatamata in sensul furnizarii de curent electric  [***], motiv pentru care apreciem ca nu se poate extrapola aceasta situatie si la cea vizata de speta prezentata pe blog (e.g. in cazul unei persoane care se “cableaza” ilegal si fara existenta unui contract la linia telefonica, la cablu TV, internet si la sursa de energie electrica).

Totodata, avem in vedere si legislatia speciala in vigoare, adica Legea nr. 318/2003, care stabileste care fapte savarsite in legatura cu distributia de energie electrica constituie infractiuni si regimul sanctionator, care se completeaza si se pedepsesc potrivit dispozitiilor Codului penal.

 Astfel, sustragerea de energie electrica constituie infractiunea de furt si se pedepseste conform prevederilor Codului penal. Deteriorarea, modificarea fara drept sau blocarea functionarii echipamentului de masurare a energiei electrice livrate constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare. Deteriorarea, modificarea fara drept sau sustragerea componentelor instalatiilor energetice constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare. Executarea sau folosirea de instalatii clandestine in scopul racordarii directe la retea sau pentru ocolirea echipamentelor de masurare constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare.

 Daca aplicam ad litteram dispozitiile legii speciale, care nu distinge intre faptele savarsite in legatura cu consumul si distributia de curent electric, potrivit maximei specialia generalibus derogant, ar trebui sa incadram infractiunea savarsita de consumator in infractiunea de furt de la art. 208 alin. (2) C.pen. Insa, din continutul legii se observa ca aceasta face trimitere la dispozitiile Codului penal, in sensul ca sustragerea de energie electrica se considera infractiune de furt si se pedepseste conform art. 208 - 209, atragând o pedeapsa cu privare de libertate, aratand ca intra, asadar, sub incidenta acestor articole toti cei care apeleaza la modificarea, deteriorarea, blocarea echipamentelor de masura a energiei electrice, precum si cei care, în elanuri novatoare, recurg la executarea si folosirea instalatiilor clandestine, pentru racordarea directa din retea sau pentru ocolirea echipamentelor de masura a energiei electrice.

 Nu trebuie sa scapam din vedere aspectul din speta noastra, respectiv ca in aceasta este vorba despre un consumator ce avea incheiat un contract de furnizare a energiei electrice cu societatea furnizoare a acestei utilitati, motiv pentru care, in lipsa unui text de lege clar, precis si neechivoc din care sa reiasa ca fapta de sustragere in orice forma si de catre orice persoana, abonat sau nu, este considerata infractiune de furt, prin interpretarea gramaticala a textului de lege speciala, intelegem sa extragem o nuanta din care ar rezulta ca numai fapta de sustragere a energiei electrice de catre o persoana neracordata la reteauna de electrificare poate fi calificata ca infractiune de furt, nu si in cazul persoanei care este abonatul societatii de distributie a energiei electrice.

Oricum, aceasta disputa asupra incadrarii juridice a faptei prezentate este in mare parte de natura teoretica, avand in vedere ca fapta in sine reprezinta in ambele perspective o fapta de natura penala ce intra sub incidenta uneia dintre infractiunile prevazute si pedepsite de Codul penal, bineinteles in concurs cu infractiunile ce privesc faptele de deteriorare, modificare fara drept sau blocarea functionarii echipamentului de masurare a energiei electrice, deteriorare, modificare fara drept sau sustragerea componentelor instalatiilor energetice si executare sau folosire de instalatii clandestine in scopul racordarii directe la retea sau pentru ocolirea echipamentelor de masurare, avand in vedere ca aceste fapte, in sine, constituie distinct o fapta de natura penala.

---------------------------------------------------

[*] Conform Legii nr. 318/2003, pentru furnizarea energiei electrice se incheie un contract in conformitate cu regulamentul de furnizare a energiei electrice.

[**] Potrivit aceleiasi legi, energia electrica furnizata clientului se factureaza de catre furnizor pe baza valorilor inregistrate de echipamentele de contorizare. Furnizorul este indreptatit sa rezilieze contractul numai in caz de consum fraudulos, neplata repetata a facturilor sau in alte situatii prevazute de lege.

[***] In raport de dispozitiile legii energiei, este interzis consumul de energie electrica fara incheierea contractului de furnizare. Nerespectarea de catre consumator a contractului de furnizare a energiei electrice atrage plata contravalorii energiei electrice consumate, respectiv evaluate, si, dupa caz, suportarea urmatoarelor consecinte: a) penalizari; b) sistarea temporara a furnizarii energiei electrice; c) deconectarea de la reteaua electrica. In cazul consumului fraudulos, consumatorul va fi deconectat de la reteaua electrica, fiind obligat, totodata, la plata contravalorii energiei electrice consumate si a costurilor aferente deconectarii, evaluate conform normelor tehnice in vigoare.

Publicat de Echipa Rpj la marţi, noiembrie 17, 2009 | 0 comentarii Linkuri de întoarcere către această postare  

Etichete:

Abonaţi-vă la: Postări (Atom)

Blogger Template by Blogcrowds